Îmblînzirea singurătății
Citind articolul doamnei Maria Iordănescu despre prima singurătate, m-a încercat un sentiment straniu, apropiat, poate, de nostalgie. Am încercat să-mi amintesc propriile momente din copilărie cînd am fost singură. Primul pe care-l pot identifica s-a întîmplat pe la patru ani și jumătate, într-o vară pe care mi-o petreceam, ca mai mereu, în fața blocului bunicii. Țin minte că stăteam cocoțată pe gard, la umbră, și citeam o carte cu povești. Probabil nici n-am conștientizat, de fapt, că sînt singură – nu era chiar ceva neobișnuit, căci nu erau prea mulți copii de vîrsta mea prin preajmă și, în plus, mă aflam într-un loc familiar, cu bunica la doi pași, la etajul trei. M-am simțit nelalocul meu abia cînd două fete ceva mai mari m-au întrerupt, apropiindu-se de mine și întrebîndu-mă ce fac cu cartea. Eram prea mică, nu m-au crezut că știu deja să citesc.
Pentru unii oameni, singurătatea – sau, mai bine spus, solitudinea – este ceva greu de suportat. Maria Iordănescu vorbește, de pildă, despre „nerăbdarea de a scăpa de singurătate”. Lumea modernă, cu toate site-urile și aplicațiile sale de socializare, parcă ne și interzice să mai fim singuri. Fotografiile postate pe Facebook sau Instagram arată oameni ieșind la cumpărături, la filme și concerte, în vacanțe mai lungi sau mai scurte, cu colegii, prietenii, familia. Presiunea socială e de a fi conectați nu doar online, ci și offline.
Pe de altă parte, însă, cum tot mai mulți oameni din diverse domenii profesionale – programatori, artiști, persoane care lucrează în PR etc. – lucrează de acasă, asta se traduce deseori și într-o îndepărtare de oameni. Avantajele lucratului în pijama se lovesc, astfel, de dezavantajele singurătății.
Dar dacă nu e, de fapt, nici o problemă cu a fi singur din cînd în cînd? Dacă singurătatea poate fi îmblînzită, astfel încît să-și scoată la iveală și părțile sale bune? Discutînd despre asta cu un prieten, recent, mi-am dat seama că printre noi încă sînt oameni care resimt lipsa unei „găști”, atît femei, cît și bărbați care nu se simt în largul lor ieșind la un film neînsoțiți. Sau la teatru, sau la o cafenea, fără pretextul de a lucra acolo. Li se pare că un ies prea tare în evidență, se simt stingheri.
Ne hrănim anxietățile cu teama de a fi singuri (ba ajungem chiar față în față cu monștri mai mari, precum depresia), dar uităm să schimbăm puțin perspectiva și să ne savurăm momentele de liniște. Să ne folosim singurătățile drept pretext creator: putem, în sfîrșit, să ne ocupăm mai mult de noi înșine. Fie că asta înseamnă să scriem mai mult, să învățăm acea a doua limbă străină pe care-am amînat-o atîta timp, să terminăm de citit cartea uitată pe noptieră, sau, pur și simplu, să ne bucurăm de dimineața petrecută în pat.