Gărgăuni de primăvară
Text apărut în numărul din februarie al revistei Timpul, într-un dosar dedicat lui Radu Cosașu și coordonat de Radu Vancu.
Scriu acest text la o masă de sticlă dintr-un apartament micuț de pe rue du Plâtre, strada unde și-a pierdut Flaubert virginitatea cînd avea șaișpe ani, în timpul anului școlar 1837/1838 (deși unii zic 1839). Am aflat asta în seara dinaintea plecării la Paris, răsfoind o carte mai veche despre Parisul libertin. N-a fost nimic planificat. Așa cum n-au fost nici aripile enorme de înger pe care le-am găsit la fața locului, în apartamentul închiriat de la un chitarist brazilian. Pe masă am un o cană de ceai și un balon cu aer cald care, dacă-i răsucești cheița, începe să se învîrtă în jurul unui suport de plastic (pămîntul) și cîntă, mecanic și delicat, melodia de la Ocolul pămîntului în 80 de zile. Balonul muzical a fost făcut în Macao, în 1986, de Enesco Imports Corp. E numărul 3531 dintr-o serie limitată de 10 000. L-am găsit ieri în piața de vechituri de la Saint-Ouen, i-am răsucit cheița și-am rămas agățată de panglicile lui galben poussin, n-am avut încotro și l-am luat (m-am tîrguit puțin, l-am scos la 35 de euro în loc de 45). Tot ieri a fost aniversarea lui Jules Verne (n. 8 februarie 1828, la Nantes). Și tot ieri am recitit, înainte să aflu de aniversare sau să mă urc în balon, Un august pe un bloc de gheață (se poate citi la liber pe Liternet), pe care Radu Cosașu i l-a dedicat lui Jules Verne.
Scriu rîndurile astea la Paris, orașul pe care Radu Cosașu nu l-a văzut niciodată, dar pe care-l știe mai bine decît oricine altcineva. N-aș fi putut să le scriu și n-aș fi putut nici măcar să-mi cumpăr balonul dacă n-ar fi existat SMOC (Serviciul Mondial de Organizare a Coincidențelor), de a cărui existență am aflat de la Radu Cosașu, și care, desigur, a organizat tot. Scriitorii adevărați te învață lucruri. Unii îți arată cum să bați un cui sau să-ți dai foc la valiză, alții cum să te uiți la lumea din jur, cum să legi firele, cum să iei istoria în balon. Radu Cosașu e din a doua categorie.
L-am citit prima dată în Dilema, cînd aveam 14 ani, mai întîi la școală, pe sub bancă, apoi pe ușa de la șifonierul unui iubit, apoi direct din cărți, apoi Alex. Leo Șerban ne-a făcut cunoștință și m-am făcut mică de tot, apoi am ieșit din cînd în cînd, cu Cristi Luca cu tot, la prînzuri lungi și calde ca niște vacanțe de vară, apoi eu m-am angajat la Dilema și am devenit colegi (imaginați-vă cum sună asta, să fii coleg cu Radu Cosașu), apoi am devenit, în fiecare joi, dactilografa Luisiana (dl Cosașu îmi dicta textele extremistului de centru scrise „cu creionul între degete, cum crede Malraux că-ți trebuie ca să devii om”, iar eu le băteam la calculator), apoi ultimul volum din Supraviețuiri voia neapărat să fie scris, așa că ne-am văzut ceva mai rar, dar mai aplicat (vizite cu ceai, biscuiți și noua dezordine mondială). Radu Cosașu e scriitorul meu preferat, pentru mătuși, pentru fiul inexistent (pe care l-am și cunoscut), pentru Belphegor, pentru Stan și Bran, pentru sonatine, pentru gărgăuni, pentru profesarea lucidității în vremuri tulburi, pentru onestitatea incredibilă, pentru stilul impecabil, pentru umanitatea fiecărui cuvînt, pentru generozitate, pentru arta de a citi ziarul (și arta de a-l scrie), pentru încă o mie de lucruri care încap într-un balon cu aer cald pilotat de Iordache Cuparencu, n. 1784, la Iași, primul om despre care se crede că a supraviețuit unui accident serios cu balonul.