Florence + The Machine live – un tour de force emoțional

Barcelona, 20 martie 2019

Vocea ei depășește limitele timpului interior pînă aproape, în spațiul cosmic, de unde ne-a cîntat, la Barcelona, versuri scrise în stare de mahmureală de acum zece ani: the stars, the moon, they have all been blown out/ you’ve let me in the dark (Cosmic Love). Trimitea cîte o notă înaltă în albastrul întunericului respirat de atîtea suflete, așteptînd cu grație să o primească înapoi, în inima ei. Iar unde nota își găsea culcușul, se aprindea o lumină. Din aproape în aproape, un cer înstelat.

Florence ne-a lăsat să înțelegem că se simte acasă pe scenă, cu naturalețea unui om care își trăiește visul și care, atunci cînd nu este cufundată în seriozitatea propriilor trăiri, își rostește cristalin și temător recunoștința, umilă în conștientizarea darului său.

Desculță în asumarea propriilor emoții, cu alura hipnotică a unei zeițe, a trecut de la agonie la extaz prin filtrul serenității. Are ceva din Venus a lui Botticelli, emanînd, totodată, o imensă forță interioară, singurul far posibil cînd intensitatea trăirilor pare să amenințe barierele eului. Prezența ei magnetică a dirijat tot timpul valurile emoției create. Te cucerește, dar nu ia niciodată ceea ce nu-i aparține. Noi reacționam la cel mai fin gest al ei, aproape vrăjiți de nisipurile mișcătoare ale rochiei sale. Dinspre scenă înspre public și viceversa a curs intens un flux emoțional, pe care ea l-a simțit și l-a pus, încîntată, în termenii unei „energii feminine.”

Povestea, la lansarea albumului High as Hope, că l-ar fi numit The End Of Love. Nu în sens nihilist. După How Big How Blue How Beautiful și tulburătoarea odisee emoțională asociată, noul album s-a așezat firesc pe aripile vocii ei, cînd nu se aștepta, fără presiunea de a crea. Este un album scurt, spun criticii, care poate lăsa impresia că este neterminat, dar tocmai acest spațiu care respiră în tăceri inundă atmosfera muzicală cu senzația nedefinitului, a posibilului, al unei transformări vii. Respirațiile ei nu sînt forțate (deși vocea rămîne forte), iar asta se simte la întîlnirea muzicii cu intimitatea experiențelor mărturisite prin versuri. Așadar, albumul nu este despre sfîrșitul iubirii, ci despre metamorfoza percepției sale, despre sfîrșitul iubirii înțeleasă ca formă de dependență. De aici și libertatea cu care se exprimă, atingînd note high as hope.

Una dintre cele mai frumoase piese de pe High as Hope, 100 years, îmbrățișează cele două stări care o învolburează în ritmul transformării: frica și pacea. Cîntă: give arms to pray with, instead of ones that hold too tightly, zbătîndu-se între divin și preaomenesc. Secretul tumultului este lupta pentru a extinde conștiința spre o formă superioară de acceptare, care include transparent adevărurile dureroase, inerente naturii umane. The stars do not take side.

În a doua parte a piesei, trupul ei se lasă în ritmul tobei, iar eliberarea devine viscerală. Ca o pasăre în colivia propriilor limitări, își dă voie să treacă prin intensitatea crucială a durerii, doar pentru a-și regăsi forța la final, încheiînd într-o postură herculeană. A închis focul copleșitor în sclipirea ochilor ei, gata să renască în următoarea piesă. Metamorfozele vulnerabilității.

Backing vocalul este corul ei de îngeri, ecoul îndepărtat al echilibrului, iar harpa completează nelumesc lirismul ei. Fără the Machine, Florence și-ar pierde o bună parte din „puterile magice”. Se poate spune și altfel: Este nevoie de încă cinci oameni pentru a completa instrumental spectrul vocii ei, astfel încît totul să sune ca o simfonie eliberatoare căreia să nu-i poți rezista. Acea voce care nu tremură nici în miezul celor mai amețitoare piruete emoționale te duce adînc în propria profunzime, cu certitudinea că te poți baza pe ea.

Pentru a nu știu cîta oară în acest turneu, Florence și-a dezlănțuit catharsisul cu Delilah. A dispărut în public și a continuat cu What kind of man, scuturîndu-și pletele și gîndurile în timp ce cînta urcată pe gardul care o separa de mulțime, ținîndu-se de mîinile celor prezenți. Pe aceeași temă au mai fost Ship to Wreck, Dog Days are Over. De pe albumele vechi am mai pus la suflet următoarele piese: Between Two Lungs, Only If for a Night, Queen of Peace, Shake It Out (piesa de final). În total, 17 piese.

Cu intuiția infinitului și a iubirii care nu se termină pentru că respiră, irevocabil prin toți porii, Florence și-a dat la o parte straturile de temeri și ne-a arătat o inimă vie, căreia nu îi este teamă să trăiască, deși nu poate să simtă cu moderație. A transmis, în felul ei, că pentru a ajunge la miez e nevoie să privim prin ferestrele conștiente ale sufletului, chiar dacă încăperile ne-au devenit neîncăpătoare de tot felul de balauri interiori, inventați cu măiestrie. Ei pot copleși atîta vreme cît ne facem că nu există. Poate dacă deschidem ferestrele își vor aduce aminte că pot zbura. Iar noi ne vom da seama că e un fapt minunat să iubim însăși viața. It’s such a wonderful thing to love (Patricia). Și dacă ne dăm seama, ne vom putea aminti ori de cîte ori ne va fi greu.

Către Florence + the Machine,
cu minunate mulțumiri,

Ioana Olărașu

Credit foto: Ioana Olărașu