FILIT e un roman în sine... și încă un roman foarte bun
Urmăresc discuțiile care se poartă în spațiul academic despre importanța instituției festivalului literar în internaționalizarea scriitorilor și a cărților, iar subiectul a început să mă intereseze din punctul ăsta de vedere. Am pornit anul acesta la FILIT cu intenția de face un studiu de caz: de a vorbi cu oameni și de a-i întreba ce îi poate determina să schimbe trei avioane, să traverseze continente, să suspende timpul pentru a fi la Iași mai puțin de cinci zile. Sigur, sociologia culturală o să spună că FILIT e unul dintre cele mai ample festivaluri de literatură din Europa de Est, că motivația e clară, că e nevoie de expunere și vizibilitate, că aceste festivaluri prilejuiesc întîlniri, un cumul de capital relațional și simbolic care n-ar putea fi marcate decît aici. Ce ignoră însă știința este că la acest Festival e multă viață și sensibilitate care ies de sub parametri științei, și care poate nici măcar ficțiunea n-ar putea să le cuprindă.
Îmi spunea un prieten prozator că ar vrea să scrie despre una dintre serile de la FILIT, dar i se pare atît de inenarabilă viața de aici. Îmi spune o altă prietenă, scriitoare, că are impresia că trăiește o irealitate, parcă ar fi un moment decupat din cursul firesc al lucrurilor. Are, într-adevăr, acest festival ceva ficțional în sine, cum poți condensa atît de multe evenimente într-un timp atît de scurt și să n-ai deloc senzația galopării peste discuții, oameni și întîlniri? Cum poți crea o poveste lungă și intensă din foarte puține cuvinte? Cumva asta și e configurația acestui festival. Poate că acest lucru se întîmplă și pentru că e un festival cu scriitori, scriitori mulți, de tot felul, din toate colțurile lumii.
Am rămas recunoscătoare acestui festival pentru toate amintirile și pentru că am cunoscut aici oameni și povești despre care nici nu-mi imaginam că ar putea exista. Scriitorimea e o lume mică, divizată în bule, dispersată sub multe forme. În afara acestui cadru, puține sînt contextele în care așa mulți oameni sensibili se pot întîlni. Unii sînt lîngă tine și acolo sînt totuși alții. Aș face, în sfîrșit, un sumar al nenumăratelor lucruri pentru care rămîn recunoscătoare, le-aș nota pe puncte, dar ce se întîmplă acolo nu sînt evenimente consemnabile banal, e un roman cu totul, cu o scenografie aparte. Așa că la un moment dat aș scrie despre o fetiță, Maria, și despre consternarea ei cînd a aflat că tocmai a cumpărat cartea unei prietene care e despre „o muscă!”; despre cupluri nefericite și imposibile, despre oameni singuri (FILIT este și un festival al oamenilor singuri), despre oamenii entuziaști (la FILIT vin jurnaliștii care fac peste 20 de interviuri pe care le onorează cu aceeași energie), despre petrecerile în care și oamenii deznădăjduiți pot să rîdă, și rîd mult (la FILIT se rîde enorm), despre oameni îndrăgostiți (la FILIT unii vin îndrăgostiți, iar alții se îndrăgostesc chiar aici, e un loc atît de prielnic pentru îndrăgosteală), despre tineri energici care citesc poezie pînă dimineața, despre puterea lor de a scrie și de asumare; despre oameni și mai tineri și mai energici cărora le vezi sclipirea din ochi cînd stau în fața unuia ca Markus Zusak. Despre somități, despre cum viața uneori e chiar mai mare decît literatura, despre viața lor în literatură și despre istoriile lor pălmuitoare în fapt; și despre curaj și înfruntare. Cum un autor ca Burhan Sönmez poate vorbi cu atîta blîndețe, în fața a sute de oameni, despre trecutul carceral, despre cum e să te naști într-un loc unde vorbești o limbă interzisă? Să fugi într-o țară și să te dezrădăcinezi, epuizat și suicidal să vezi lumina de la capătul tunelului scriindu-ți povestea totuși, și cum literatura e capabilă să salveze vieți, nu doar medicii. Cît de mult literatura e ficțiune sau nu? Un scriitor norvegian mi-a zis că nu crede în granițe și compartimentări, că o carte riguroasă despre mare, despre pești și frig poate să fie și poezie (ceea ce el a și făcut). Cîte sticle cu vin ar fi necesare pînă la capătul discuțiilor despre limba islandeză, despre Sheriff Tiraspol, despre articolele lui Peter Pomerantsev, despre cărțile lui Gospodinov sau despre propriile povești cînd cineva te-ntreabă cum o mai duci sau „îmi pare rău că...”.
Și mai e încă ceva, la FILIT nu doar se citește și se vorbește despre literatură, ci se scrie multă literatură. Un amic din Nord îmi spunea că n-a mai scris atît de mult la un festival niciodată. Și mai mult, nimic din ce a scris în zilele petrecute aici nu e maculatură. În ultima zi a festivalului, care avea ceva dintr-o zi de extra-sezon la mare, am început o poveste despre doi oameni care își luau rămas bun de la masa vecină, priveau spre fereastră, el spunea că ninge acolo unde se întoarce, iar ea spunea că oamenii din orașul ei au mers la plajă în acele zile, schimbul ăsta de replici mi s-a părut că spune tot despre distanță, despre imposibilitate, dar și despre povești începute care se termină înainte să se întîmple de fapt. Așa e și cu FILIT-ul, aici se nasc multe povești care nu se mai termină decît în scris, căci așa e de multe ori în literatură: scrii pentru ca ceea ce ai trăit să nu se termine pur și simplu.
Sînt în avion, citesc un capitol dintr-„Un roman natural” care începe așa: „Numai banalul mă interesează/ Nimic altceva nu mă amuză atît de mult”; primesc un mesaj la aterizare și aflu că un amic a pierdut o legătură din Viena, semn că nu era momentul să plece, că la cît de mult ți-e dat să trăiești la acest festival și la cît de multe ar fi de bifat, ceea ce ajungi să trăiești e prea puțin; însă noi știm că scriem, iar literatura le rezolvă pe toate, tot de ceea ce oamenii nu sînt capabili...