Fenomenul Houellebecq

Am citit aproape toate romanele lui Houellebecq. E adevărat, cu o oarecare întîrziere. Dacă i-ați deschis vreo carte, probabil că sînteți familiarizați deja cu efectul pe care îl are asupra cititorilor săi: e ca și cînd ai avea în față o pungă de semințe și pînă nu o dai gata nu te oprești.

Prima parte din Platforma mi-a rămas în minte. Clară, dramatică și simplă. Am uitat multe lucruri din cărțile lui, dar cinismul din privirea fiului care ajunge în casa tatălui decedat de curînd și reconstituie un univers familiar și atît de străin e partea mea favorită din tot ce-a scris el vreodată.

Personajul scriitorului francez a tot înghițit hălci din plaja destinată cărților sale. Imaginea de autor damnat, revoltat și ireverențios a prins bine și l-a menținut în topurile vînzărilor de carte.

Adulat și detestat de-a lungul timpului asemeni unui adevărat star rock, Houellebecq a avut parte de numeroși fani și de mulți detractori. Cînd i-a apărut cel de-al cincilea roman, La Carte et le Territoire, scriitorul vorbea, într-un interviu acordat revistei Les Inrocks, despre literatură, succes, singurătate și spunea: „Această carte va fi, poate, ultima” (…) „E deprimant să spui asta, dar autorii care n-au bătut cîmpii sînt cei care au murit tineri”. Se pare că a fost o manevră de marketing combinată, probabil, cu angoasa profundă a unui scriitor extrem de inteligent. Ceea ce am crezut întotdeauna că e.

Acum puțin mai contează, din moment ce omul nu s-a oprit din scris. Și a urmat Supunere. Și încă o lovitură uriașă dată pe piața editorială.

Romanul e o distopie politică ca la carte. Extrem de actuală pentru că pică pe obsesiile religioase ale unei lumi contemporane bîntuite de teamă și nesiguranță. Doar că el pare că nu mai are verva de altădată. L-am citit cu noduri, fără atașamentul din trecut. Nota gravă devine de-a dreptul sufocantă. Mediul universitar, spațiul în care e plasată povestea, și unde se dau marile bătălii ale conștințelor pe cîmpul de luptă al convertirilor, al schimbărilor de regim și de înregimentare, rămîne o caricatură pretențioasă.

Demonstrativă pînă la capăt, în Supunere accentul e pus pe sentințele de felul ăsta: “Întîmplător faptul că specia umană e cît de cît aptă sa evolueze se datorează maleabilității intelectuale a femeilor. Bărbatul este cu desăvîrșire ineducabil. Fie că e filozof al limbajului, matematician sau compozitor de muzică serială, își va întemeia alegerile de împerechere pe criterii strict fizice, neschimbate de mii de ani". (Traducere Daniel Nicolescu, Editura Humanitas, 2015)