Femei singure în oraș
Nu, articolul de față nu e despre ce pare a fi: și anume despre femeile singure cu adevărat, fără partener, iubit, soț sau cum îi mai putem spune. Sau e și despre asta, dar implicit. Și fără a face referire la „aspectele” dramatice ale situațiilor anterior menționate (atunci cînd chiar sînt dramatice...). Și nici despre cele ce ies în grup, ca-n comediile romantice, să-și facă de cap împreună.
E despre ceva mai concret și mai puțin spectaculos. Despre femei care ies singure în oraș să mănînce sau să bea ceva. Și care, firește, sînt tot mai multe. Tot mai multe comparativ cu începutul anilor 90, ani în care mă aflam printre pionierele unei asemenea întreprinderi.
Sună caraghios, știu, pentru momentul actual. Dar, pe atunci, țin minte că mă uitam pe la mesele din jur, fie că eram într-o cafenea, fie într-un restaurant, și observam cum nu prea existau reprezentante ale sexului feminin care să-și savureze singure friptura ( pe atunci nu prea erau salate) sau cafeaua.
Îmi aduc aminte că mă încerca un soi de sentiment de jenă, stinghereală, amestecat cu mîndria experimentării și pionieratului. Și asta chiar dacă stăteam doar cu o amărîtă de cacao în față, într-un loc numit Pierrot, de prin Piața Amzei (care a murit, ca multe altele). Amărîtă, dar importantă pentru momentul meu de independență într-o perioadă în care, altfel, eram doar un mic pion în marile treburi ale familiei (și asta n-o spun cu regret, căci intră în atribuțiile funcției de mamă). Stăteam la cofetăria - cafenea, cu ceașca în față și citeam ziarul, alternativ cu cîte o carte. Pe vremea aceea nu erau nici mobile, nici tablete, și nici laptopuri (sau, dacă începuseră să apară, erau prea greoaie). Stăteam și mă simțeam liberă, informată și avangardistă.
Astăzi, cînd m-am dus la o cafenea din Mall Vitan (mall-ul meu...), care are și balansoar, și mi-am permis să savurez o Pina Colada (pe vremuri aproape că mi-era frică să iau ceva care să conțină alcool, femeie singură fiind...știu că azi e rdicol să-ți pui astfel de probleme) , bucurînd-mă la fel de mult de clipă, am reconstituit filmul ieșirilor singuratice. Și, dacă în alte etape mi se păruseră triste, melancolice, acum am reușit să văd, retroactiv, și latura lor pozitivă: cea a singurătății benefice - temporare și, să-i zicem, iluminatoare.
Azi, desigur, asemenea gînduri sînt desuete. Peisajul s-a schimbat spectaculos: nu numai că e plin de femei singure la ”localuri!” de toate felurile, cu berea sau cafeaua în față, cu laptopul așijderea și telefonul la ureche, dar și respectivele locuri s-au schimbat radical. Termenul de „local” nu poate suna decît ca o glumă, sau o rămășiță a unui limbaj de lemn: sînt locuri libere și frumoase, cu curți uriașe, în care ai alături un pom și deasupra o pisică (așa cum se întîmplă, de pildă, la Lente, de pe Arcului, unde vreo 3 pisici adastă, în echilibru, pe grinzile de deasupra meselor). În locurile astea nu mai contează sexul celor care stau la mese, și nici numărul lor.
Ideea perechii sau grupului cu orice preț rămîne, poate, valabilă pentru un alt tip de restaurante, mai conservatoare. Și poate că nici acolo. Sîntem și noi pe cale să ajungem ca în cafenelele din Paris: o masă mică, de una-două persoane, cu vedere la stradă, lîngă o altă masă mică...Unde poți lîncezi cu laptopul, și, eventual, cu cățelul, și admira spectacolul diversității străzii. Istoria postcomunistă a femeilor singure la mese și a afirmării, mai în glumă, mai în serios, a independenței lor își păstrează, însă rostul: să vedem de unde și cum au evoluat lucrurile...