Fellini și spiritele

13 aprilie 2015   DILEMABLOG

E imposibil să iubeşti filmul fără să-l fi frecventat cu asiduitate, cu pasiune sau măcar cu o specie sau alta de iritare pe Federico Fellini. E imposibil să pricepi surescitarea creatoare, febrilitatea barocă a secolului 20 fără să fi văzut La Dolce Vita, Opt şi jumătate, Amarcord sau Giulietta şi spiritele. În ce mă priveşte, am început prin a „felliniza“ euforic şi am sfîrşit, în vremea din urmă, printr-o melancolică bombăneală. Dar, în cazul lui Fellini, bombăneala nu poate fi simplă indispoziţie gazetărească. Ai ce bombăni, adică ţi se oferă destulă substanţă ca să bombăni cu profit, să dialoghezi cu regizorul pe un teren fertil, nu o dată luxuriant, provocator, spornic.

Cu riscul de a-i indispune pe specialişti şi idolatri, voi risca să-mi formulez, la vedere, bombănelile. Dar ţin, mai întîi, să spun că Fellini are calităţi impozante, greu de regăsit, în aceeaşi fericită combinaţie, în „reţeta“ altor cineaşti ai vremii: imaginaţie, cultură vizuală, umor, spirit de asociaţie, patos, curaj. Filmele lui sînt o colecţie amplă de imagini memorabile, de „puneri în scenă“ ingenioase, de „momente“ antologice, de inspirate manevre dirijate de la masa de montaj. Artist baroc, cititor de Jung, înzestrat cu talentul riscant de a combina realismul brutal cu fantasma divagatorie şi sinceritatea cu afectarea estetizantă, Fellini e incomod, seducător, abuziv, inevitabil. Dar, uneori, poate fi exasperant, ba chiar, n-o să credeţi, plictisitor.

Mă explic. În filme ca Opt şi jumătate sau La Dolce Vita, regizorul se pune insistent în scenă pe el însuşi. Sigur că orice artist se exprimă pe sine. Dar aici e vorba de un soi de confesiune difuză, de un inventar de obsesii şi tensiuni private care, pe de o parte, nu sînt prea „originale“, pe de alta mă pun, ca spectator, într-o condiţie de indiscreţie involuntară, la care nu simt neapărat nevoia să consimt. Mărturisesc că nu-mi plac filmele care mă invită să asum postura duhovnicului. Nu-mi place să fiu făcut părtaş la tribulaţiile sufleteşti ale oricui. Le am pe ale mele. Iar cînd vreau să mă implic în „problemele“ altuia, prefer să o fac din iniţiativă proprie, motivat de compasiune, nu de vreun snob frison cultural. Fellini mă obligă să particip la viaţa lui interioară, în termeni hotărîţi de el, în momente hotărîte de el. Care sînt neliniştile lui? Dramele lui? În mare, două: sexul şi moartea (cu alaiul lor de afecte colaterale: frica, ispita, disperarea, resemnarea, grotescul, perversiunea, stupoarea existenţială). Niţică psihanaliză, mult talent, narcisism, scenografie rafinată, portrete edulcorate, crîncene sau ridicole, circ, dans, fantezie, mici doze de „mister“ şi, în fond, multă „artă pentru artă“. Păi, ce vrei mai mult? – mi se va spune. Vreau! Vreau ca toate astea să mă ducă spre un gînd sau spre o emoţie pe care să le pot prelucra, cu care să pot avansa spre un sens sau spre o experienţă revelatoare. Or, Fellini mă lasă, cu farmec, în locul de unde m-a luat. Tot ce pot spune e ceva de genul: „Ce chestie e şi viaţa asta!“ Bizară, seducătoare, tulburătoare, dezmăţată, caraghioasă, derizorie, implacabilă, inanalizabilă! Aşa e! O ştim cu toţii! (Chiar dacă nu avem cu toţii echivalentul filmic al acestor atribute.) Dar o ştim. Ei şi? Ce ai de adăugat la această trăire comună? Eu cu ce mă aleg (în afară de spectacolul însuşi)?

De altfel, Fellini e mult prea inteligent ca să nu fi reflectat vreodată la frumoasa fundătură a propunerilor sale. La începutul lui Opt şi jumătate, regizorul (Mastroianni) află de la un „expert“ în ce constă „eşecul“ său: a produs „un şir de episoade (…) poate chiar amuzante în măsura în care realismul lor e ambiguu. Dar te poţi întreba ce doreşte autorul să spună cu adevărat. Să ne pună pe gînduri? Să ne înspăimînte?“ Nici una, nici alta, în fond. Filmele sînt ludic expozitive, juxtapuneri subtile de „accidente“ picante, sinistre sau pitoreşti. Apogeul divertismentului de o grandioasă gratuitate mi se pare Satyricon. La sfîrşit, îmi stătea pe buze o exclamaţie a lui Petre Ţuţea apropo de Freud: „Un balamuc erotic!“ E de mirare că italienii au consimţit să se distreze pe marginea unei reconstituiri derapante a Romei antice: o adunătură de descreieraţi pofticioşi, dornici de sînge şi deboşă. (Fellini însuşi a simţit abuzul: şi-a definit lucrarea ca fiind o încercare de „istorie science fiction“.) M-am ales cu mult mai mult din Sodoma lui Pasolini, în care tema răului era dusă pînă la inomabile consecinţe.

O minunată componentă a filmelor felliniene e banda sonoră, datorată, îndeobşte, lui Nino Rota. Am aflat cu stupoare că muzica se adăuga filmului după încheierea lui: nu comentariu, ci acompaniament de fundal ales post factum. S-a putut spune, de aceea, că, de fapt, Fellini gîndea ca un regizor de film mut, ceea ce ar putea deschide un semnificativ spaţiu de analiză pentru construcţia sa artistică. Într-un anumit sens, filmele marelui regizor sînt, în sens larg, „mute“: nu vorbesc, ci arată. Şi te lasă mut dinaintea agitatei lor muţenii…

Dacă mă întrebaţi, entuziasmul meu pentru Fellini se bizuie mai ales pe faza lui „post-neorealistă“ – I Vitelloni, La Strada, Amarcord: Alberto Sordi batjocorind, cu un gest obscen, o echipă de muncitori (să ne reamintim că, împotriva trend-ului de epocă, Fellini nu era de stînga şi nu agrease şaizecioptismul), apoi candorile Giuliettei Masina alături de asprimea barbară a lui Zampanò şi, mai ales, urletul disperat al „unchiului Teo“ din vîrful unui copac: „Voglio una donna!“ Un rezumat de autenticitate, sminteală şi destin.

Fellini este, însă „o operă de artă totală“. Nu poate fi „citit“ pe bucăţi, chiar dacă el practică fragmentul şi fragmentul fragmentului… Nu te poţi împrieteni, dintr-odată, cu „spiritele“ pestriţe care îl bîntuie pe regizor. Aşa că cele patru filme oferite, începînd de săptămîna aceasta, de Dilema veche sînt, dincolo de bombăneli, nedumeriri şi idiosincrasii, abia începutul unei experienţe mult mai cuprinzătoare şi, de fapt, fără sfîrşit.

Începînd din 16 aprilie 2015, împreună cu Dilema veche puteți achiziționa “Colecția Fellini”: patru dintre cele mai bune filme ale regizorului Federico Fellini, care a primit Premiul Oscar pentru întreaga carieră în 1973. Detalii aici.

Mai multe