Făcătorii de război – Scrisoare către frații mei în credință creștin-ortodoxă

Iubiți frați și iubite surori în Hristos,

Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei rezonează imediat și acut în sensibilitatea ortodoxă de la noi, cum e și firesc. Despre teribilul război care are loc la granițele noastre ni se spun atîtea. La televizor, pe internet, pe stradă, între vecini sau la biserică printre credincioși auzim lucruri contradictorii despre acest război, iar neliniștea pune stăpînire pe noi. Frica firească pentru ce aduce ziua de mîine este și mai grea cînd apasă și deruta: oare cine are dreptate? oare unde este adevărul? În fața acestei avalanșe de știri și mesaje, mulți dintre noi abdică, spunînd că oricum nu putem cunoaște adevărul, așa că nu ne mai interesează, nu ne băgăm, e treaba lor, a Cezarilor lumii, care toți sînt plini de păcate și dezamăgitori.

Dar, totuși, nu putem să ignorăm ce se petrece lîngă noi, așadar sîntem chemați să aflăm, să ne gîndim și să exersăm propriul discernămînt, nu să întoarcem spatele spunînd „sîntem prea mici pentru un război atît de mare”. Nu sîntem niciodată prea mici pentru un război care poate să ne ucidă – sîntem exact pe potriva lui, iar el este exact pe potriva noastră.

Adevărata mîngîiere pe care creștinii o pot avea în vremuri grele este aceea că sînt vremuri de mare claritate. Pentru noi, creștinii, vremurile grele nu sînt deloc complicate, pentru că în vremurile grele răul se vede indubitabil, clar, dezlănțuit. Dimpotrivă, vremurile călduțe, de confort, moțăială și mofturi sînt vremuri complicate, pentru că răul este perfect camuflat în bine, e dificil să discerni și, sinceri să fim, în vremuri bune și senine, nici nu prea ne arde să fim vigilenți la răul ce pîndește. Vremurile pe care le trăim acum, vremuri de război, sînt dintre cele mai grele. Sînt, așadar, vremuri cum nu se poate mai potrivite pentru claritate morală în Hristos.

Am auzit că în anumite biserici, mai ales de partea cealaltă a Prutului, dar și pe la noi, se spune că războiul din Ucraina este un fel de război al adevăraților ortodocși împotriva falșilor ortodocși. Se prelungește, astfel, o poziție cu totul ciudată a unor înalți clerici ai Bisericii Ortodoxe Ruse. Chiar Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Chiril I, dă mesaje ambigue, care par a purta în subtext gîndul că agresiunea Rusiei lui Putin este justificată, că ortodocșii ucraineni sînt „forțe ale răului”. Noi toți știm despre disputa canonică cu substrat politic iscată de cererea de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei. Nervozitatea și chiar agresivitatea Patriarhiei Moscovei stîrnită de această cerere, precum și fractura care a urmat în sînul întregii Ortodoxii ne sînt și ele cunoscute. Însă, întreb, justifică o dispută canonică, adică o dispută care se poartă între oameni – ai Bisericii, desigur, dar oameni  – susținerea unui război? Adesea fac exercițiul mental al întrebării lui Iisus Hristos în asemenea ocazii: Ce-ar zice Domnul nostru dacă ar fi aici, în carne și oase, de toate acestea? Eu recunosc că nu știu ce ar zice despre disputa dintre cele două Biserici ortodoxe. Argumentele canonice și istorice se rotesc amețitor. Eu recunosc că aceste argumente sînt atît de ramificate și de contradictorii încît prefer să tac și să mă rog pentru unitatea de credință, care-mi pare un pic mai importantă decît unitatea administrativă a bisericilor.

Știu, însă, sigur că ruperea Bisericii lăsate de El în lume îl întristează pe Hristos. De multe sute de ani oamenii rup Biserica Lui în zeci și sute de bisericuțe și nici nu ne putem abține să continuăm să o sfîșiem. De asemenea, știu sigur ce ar zice Mîntuitorul dacă ar vedea că o asemenea dispută de ordin canonic este folosită ca să stimuleze vărsarea de sînge, uciderea și distrugerea atîtor vieți. Există, oare, vreun creștin printre noi care să aibă vreun dubiu asupra poziției lui Hristos care vede că în numele Lui sînt uciși oameni? Să nu fugim de ceea ce știm ca să ne aruncăm în confuzie și în dubiu – ar fi o prostie din partea noastră, ar însemna că abdicăm de la datoria noastră de creștini. Să ne răspundem întrebărilor la care putem răspunde și să tăcem la întrebările la care nu putem răspunde cu cuget împăcat; dar să nu ne folosim de posibilitatea de a nu răspunde sau de a dubita în cazul clar în care putem răspunde! Toți citim aceleași Evanghelii. Nu există nici o Evanghelie a noastră din care să reiasă că lui Hristos îi place războiul și că ne îndeamnă la război împotriva celor pe care i-am socoti noi, oamenii, în neregulă. Ba mai mult, Evanghelia nici măcar nu ne îngăduie să-i judecăm; e o probă că avem deplină încredere în Judecata Lui, e o probă a credinței noastre. Dacă judecăm noi, înseamnă că nu sîntem atît de siguri că Hristos are dreptate cînd ne spune că ziua Judecății finale după dreptate absolută va veni! Înseamnă că atunci cînd spunem în Crez că așteptăm ziua în care El „va veni cu slavă să judece viii și morții”, mințim. Mințim? Dacă nu mințim, atunci să așteptăm și să nu ne substituim Lui!

Dacă în chestiunile canonice noi, credincioșii de rînd, putem admite dubiul și recunoaște nepriceperea, în materia războiului cred că un creștin nu are ce dubiu să admită. Știu sigur că orice mesaj care susține, fie și printre rînduri, un război nu e de la Dumnezeu, chiar dacă e de la un Patriarh! Iar orice mesaj care nu condamnă explicit un război în desfășurare e un mesaj care susține războiul.

Dragii mei,

Atașamentul Patriarhului Chiril față de Vladimir Putin nu este atașamentul unui părinte duhovnicesc față de fiul său. Într-unul din primele mele pelerinaje la Athos, un duhovnic mi-a povestit că Patriarhul Chiril spune că e bucuros pentru că Putin nu îi refuză nici o cerere legată de Biserica pe care o păstorește. „Îi dă tot ce vrea!” – a adăugat duhovnicul. Acest „îi dă tot ce vrea”, îmbucurător pentru Patriarhul Chiril, pe mine m-a îngrijorat. Deodată am înțeles că relația lui Putin cu Patriarhul Chiril seamănă mai degrabă cu relația dintre un șef plin de bani și un subordonat nesățios care tot cere și e fericit că primește, decît cu relația duhovnic-fiu. Mai mult, Athosul însuși e plin de povești despre generozitatea cu care regimul lui Putin îl susține financiar și logistic. Important de spus, însă, este și că foarte multe obiective atonite care aduc stabilitate și siguranță Sfîntului Munte au fost finanțate din fonduri europene. Am putut vedea cu ochii mei ziduri reparate, chilii reabilitate, drumuri amenajate, biserici reconsolidate, ba chiar făbricuțe de ulei de măsline și infrastructură agricolă făcute din bani europeni.

Revenind la Biserica Rusă, trebuie să mărturisesc că o anumită, stranie, deviere am sesizat de mai mult timp. Acum mai mulți ani, cînd Rusia a invadat Crimeea, am văzut la televizor o secvență care m-a uimit. Un preot rus – preot-militar, de bună seamă – binecuvînta și cădea rachetele așezate oblic, către cer, în dispozitivele lor, înainte să plece la invazie. Atenție, preotul nu binecuvînta soldații (o fi făcut-o înainte, nu are importanță), ci rachetele! Preotul binecuvînta și cădea armele aducătoare de moarte. Evident, preotul-militar este acolo ca să se roage pentru viețile soldaților, nu pentru eficiența ucigașă a armelor. Preotul-militar trebuie să se roage tot timpul pentru ceva imposibil în lumea reală, dar posibil printr-o minune al lui Dumnezeu: un război fără nici o victimă! El, preotul-militar, e dator să nădăjduiască și să se roage pentru asta: că soldații lui se întorc de la război toți nevătămați și fără să fi ucis pe altcineva. Doar că preotul acela rus ruga Duhul Sfînt să direcționeze cu succes rachetele spre ținte, ca un fel GPS ultraperformant. Nu m-a mirat, deci, să aud pe Stăpînul acelui preot, pe Patriarhul Chiril, spunînd în chiar ziua în care începea invazia de acum a rușilor în Ucraina, cu o siguranță și cu un calm care mi-au dat fiori reci: „Nu există război fără victime” – asta e! Cu alte cuvinte, o să fiți omorîți, o să și omorîți, Dumnezeu să vă ajute să omorîți voi mai mulți decît o să omoare ei, e normal, asta e! Această normalitate a uciderii în numele sau cu binecuvîntarea Bisericii mă tulbură. Iar devierea Patriarhului Chiril de la propovăduirea Evangheliei la propagandă de război mi s-a confirmat, dacă mai era cazul, cîteva zile mai tîrziu, cînd ministrul de externe Lavrov a spus într-un interviu exact această frază: „Nu există război fără victime”, răspunzînd, crud, unei întrebări referitoare la responsabilitatea armatei ruse pentru victimile civile din Ucraina. Între Patriarh și ministrul lui Putin, iată, nu mai e nici o diferență!

De altfel, de mai mult timp socotesc că e ceva deșuchiat cu rușii aceștia, purtători de haină bisericească. Chiar cred că întreaga ortodoxie rusă ar trebui să reflecteze la ce se întîmplă cu țara lor și cu Biserica lor. Și ar trebui să renunțe la trufie și, mai ales, să nu se mai amestece cu Cezarul. „A treia Romă” poate fi cel mult o metaforă nefericită și rătăcitoare, dar în nici un caz un proiect politico-bisericesc. Iar celor care o să-mi răspundă cu Lossky și cu Berdiaev și cu Evdokimov sau mai știu eu cu ce oameni fini din „diaspora albă” de la Paris, ori o să-mi dea la cap cu Dostoievski sau o să-mi aducă aminte de admirația mea declarată pentru Soljenițîn și de rîndurile pe care le-am scris despre „Pelerinul Rus” le spun doar atît: e ca și cum ai răspunde cu Pr. Cleopa sau cu Pr. Sofian Boghiu sau cu Pr. Benedict Ghiuș sau cu Vasile Voiculescu cînd lumea reclamă isprăvile cîte unui ÎPS Teodosie sau PS Ambrozie. Este că e nepotrivit? La fel de nepotrivit va fi și dacă îmi răspundeți cu acești mari ruși cînd eu vă spun că duhul de azi al Bisericii Ortodoxe Ruse nu e în regulă. E un duh contaminat de putinism!

În ceea ce ne privește, cînd din Rusia au ajuns la noi Pr Ioan Kulîghin (refugiat fiind) sau, în alt veac, Pr Paisie Velicicovschi (ucrainean, de altfel), ortodoxia noastră s-a îmbogățit enorm. Cînd vine ortodoxism putinist, ortodoxia noastră se intoxică.

Iubite surori și iubiți frați din Biserica Ortodoxă Română,

Aud că și pe la noi Putin e lăudat în mediile ortodoxe, cum că ar fi un mare ctitor. Problema ctitorului ar fi trebuit de mult să fie discutată în Biserica noastră, dar uite că nu este și în această privnță greșim noi, credincioșii, că nu o ridicăm, chiar dacă preoții și episcopii noștri se codesc s-o facă. E foarte bine să ctitorești pentru Biserică, dar asta îți dă un fel de imunitate viitoare pentru păcat, asta îți dă dreptul la susținerea ulterioară din partea clerului indiferent ce faci și cum te comporți?

Revenind la Putin, faptul că „îi dă tot ce vrea” Patriarhului Chiril, îi dă dreptul să pornească un război ucigător cu binecuvîntarea celor pentru care a ctitorit? Ar trebui ctitoria să paralizeze simțul moral al unui creștin cînd vede că ctitorul ucide? De altfel, nu prea aud ca Putin să fie lăudat pentru viața de creștin pe care o duce, pentru sufletul său ortodox vădit în fapte. Toată această laudă și susținere de care Putin se bucură ici-colo e stîrnită nu de evlavia lui, nu de viața lui creștină, ci de banii lui. Care nici măcar ai lui nu sînt, căci sînt banii Rusiei de care, e drept, dispune ca și cum ar fi ai lui. Și iarăși fac exercițiul: ce-ar zice Iisus Hristos dacă Biserica Lui ajunge să susțină moral un război doar pentru că cel care-l declanșează îi dă bani? De cînd datul banilor este virtutea supremă pentru noi? Nu cumva ceea ce contează în primul rînd este inima și fapta după inimă? Ce inimă creștină are cineva care ordonă invazii militare și își murdărește mîinile cu sînge trimițînd tinerii țării sale în oribilul joc „ucide sau ești ucis”? Cum slujește un asemenea om pe Domnul nostru Iisus Hristos, despre care Sf. Nicolae Cabasila spune atît de frumos că este „Domnul păcii”? Sau, poate, așteptînd o susținere de la Biserica Ortodoxă Rusă acum, Putin pretinde de fapt răsplata pentru banii dați? Este acesta un creștin după inimă și faptă?

Cu bucurie notez că noi, ortodocșii români, sîntem în cu totul alt duh decît frații noștri ruși. Mă bucură că Patriarhul nostru nu ne rătăcește în ambiguitate. Mă bucură claritatea cu care identifică vinovatul, așa cum mă bucură îndemnul la acțiune și la compasiune creștină. De altfel, Biserica Ortodoxă Română a fost și este în prima linie a mobilizării admirabile a societății românești în sprijinul celor loviți de necazul războiului. Cînd văd cum acționează Bisericile și Mănăstirile noastre din Nordul țării, în mijlocul atîtor oameni care încearcă să facă viața refugiaților ceva mai bună îmi dau încă o dată seama că, fiind în Biserică, sînt în locul în care vreau să fiu. Nu în Guvern, nu în partide (pe unde am mai fost, de altfel), nu în grupuri de Facebook – în Biserică, mă simt bine. Căci iată, la mare necaz, Guvernul e inert, partidele sînt inutile, și Facebook e smintitor – cu oamenii simpli alături și cu credința în suflet trecem peste tot ce-i rău.

Dragii mei,

Rîndurile acestea nu sînt altceva decît un apel la discernămîntul specific unei inteligențe creștine și la curajul moral specific unui suflet creștin. Atît și nimic mai mult. Să nu abdicăm de la ceea ce sîntem! Este evident pentru toată lumea că Rusia lui Putin este agresorul și că Ucraina este invadată de soldații ei. La fel de evident este că nimic din atitudinea Ucrainei, a conducătorilor ei, nu justifică o asemenea crudă invazie. Nimic, dar absolut nimic nu justifică declanșarea unui război. Te poți, desigur, apăra, dar niciodată ataca spre a ucide. Cu atît mai mult cu cît știm că pragmaticul și smintitorul Patriarh Chiril are dreptate: nu există război fără victime. Dacă știi asta, atunci de ce faci război? Nu există nici un fel de dispută între oameni care să justifice uciderea semenului nostru, căci în orice ucidere de om ucidem ceva esențial din opera lui Dumnezeu.

Acum nu mai contează dacă frații ortodocși ucraineni ne plac mai mult sau mai puțin, căci nimic nu e mai strigător la Cer decît crima. Simpatiile și antipatiile noastre sînt prea mici ca să ne ghideze în aceste momente. Acum trebuie să ne ghidăm după credința noastră, după Evangheliile noastre și să nu ne facem că nu vedem cine e agresorul. Și, dacă  Rusia lui Putin este indubitabil agresorul, iar „făcătorii de pace fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5,9), atunci făcătorii de război fiii cui sînt?

Gîndiți și rugați-vă! Dumnezeu să ne ajute!

Dixi et salvavi aminam meam.

Al vostru, în Hristos,

Sever Voinescu

Foto: adevarul.ro / Patriarhia Moscovei