Existențiale

Am o mare frică existențială: să nu fiu ultima generație care ratează niște chestii mișto.  Asta vine din două dorințe vechi: să nu mai trebuiască să muncesc și să trăiesc veșnic  (mă uit la filme cu vampiri din invidie, le-au bifat pe amîndouă).

Am un fel de încropeală de plan ca 10 ani de acum înainte să nu mai muncesc. Nu, nu vorbesc de pensie, cred că la cum merge sistemul de pensii și cum gîndesc compatrioții care votează, nu trebuie să ne bazăm că vom trăi din pensie.  Muncesc de prea tînăr și prea cu disperare - avantajul de a nu avea aproape nimic din familie, ceea ce mi-a dat aripi sub formă de șuturi în fund.  A ieșit mișto, dar încep să visez că mă opresc.  Nu e ceva foarte concret, dar am o schemă de acumulare + downshifting la momentul potrivit (probabil visez, dar lăsați-mă să).

În ce privește viața veșnică, nu am nici măcar o tentativă de plan.

Așa. Și tot citesc chestii trendy despre cum suntem pe buza a două mari progrese civilizaționale:

1) prelungirea vieții cu foarte mult, pînă la un fel de viață veșnică, prin faptul că organele devin piese de schimb și că ne putem downloada conștiința cumva în cloud (ceea ce mi-ar rezolva în mod drăguț fobia la soare și praf)

2) că nu mai muncim, că vor munci mașinile pentru noi.  (Și vom trăi cu bani de la stat, devenind cu toții socialiști, deși nu mi-e clar de ce ar ține mașinile alea muncitoare o clasă de trîntori. Mai în spirit marxist ar fi să ne hăcuiască, ca în Terminator. Dar asta e altă discuție, lăsați-mă să visez).

Însă pe măsură ce îmbătrînesc mă irit tot mai mult. Citesc chestii din astea despre cum va fi viitorul. Iar viitorul pare tot mai... viitor.  La 20 de ani, viitorul pare mereu că se va întîmpla în cursul vieții tale. La (aproape) 40 de ani, viitorul începe să fie o chestie tot mai sinonimă cu viața de apoi.  Pentru un fan SF asta e nasol.  Plus că aceste chestii despre care vorbim sunt date ca fiind după colț, uite acum se întîmplă.

Nu ar fi tragic ca eu să fiu din ultima generație de oameni care mor ca proștii la 80 de ani și muncesc pînă la 70?

Adică suntem atît de aproape și rămînem cu buza umflată ca Moise în deșert.  Pfoa!!!

PS:  Există o oarecare îngrijorare în jurul meu că, de fapt, eu nu aș fi în stare să nu muncesc. Cînd spun apropiaților că eu chiar pot să stau degeaba, pufnesc în rîs: tu? Tu să nu muncești? ha ha ha!

Nu îmi dau seama dacă e un compliment sau o compătimire.

Fotografie de Eduard Enea/Adevărul.