Eu cum pot să ajut?

Frică. Negare. Furie. Neputință. Îngrijorare. Războiul a început lîngă noi de zile nu foarte multe, dar extrem de lungi și cu toții am trecut, repetat, printr-un carusel întreg de stări. Pe unele, nici nu știam că le putem avea.

Mi-am petrecut prima săptămînă cu ochii la știri și la cei care, folosind rețelele de socializare, puneau cap la cap resurse, bani și planuri de acțiune. Încercam să înțeleg cum se organizează un flux de donații, de ce este nevoie, cînd, unde, ce se întîmplă cu ele mai departe și cum se poate ajuta cu adevărat. Între timp, imaginile au devenit tot mai copleșitoare, informațiile tot mai greu de dus, oamenii care au trecut granița, cu copii mici și animale în brațe, din ce în ce mai mulți și mai îngroziți.

Pe Mădălina Preda o știam de multă vreme indirect, cum se întîmplă des în era comunicării digitale, îmi aminteam că a lucrat ani buni în televiziune și că are tot felul de proiecte ca professional organizer, adică un fel de specialist în planificare și organizare. Am văzut la ea pe Instagram că se ocupă de transporturi de haine, alimente, produse pentru mame și bebeluși trimise atît în Ucraina, cît și la diverse centre din București care cazează refugiați. În fiecare zi, Mădălina face o listă precisă cu necesarul din acel moment, cu destinația transportului în pregătire și ora plecării mașinii, iar oricine poate rămîne o vreme la depozit pentru a ajuta la sortat și împachetat e mai mult decît binevenit.

În noaptea de sîmbăta spre duminica trecută, la 02:30, urma să plece un nou transport la Isaccea pentru care era nevoie în principal de haine, încălțăminte și produse de igienă pentru bărbați, pături, pilote și perne, conserve, supe, ceai și, mai ales, cîteva cuptoare cu microunde și fierbătoare de apă. Așa, cei din vamă, unde este foarte frig, pot avea și o masă caldă.

Inițial, Mădălina a decis să se implice cazînd în casa părintească, rămasă goală, trei ucrainence cu cei șase copii. Soții lor sînt încă undeva în Cernăuți, iar ele au venit cu gîndul de a rămîne și de a-și face un rost aici. A început prin a strînge scutece, creme, hrană și alte produse pentru bebeluși și a le trimite la centre care cazau refugiați, apoi apropiați ai ei și ONG-uri au văzut de ce este nevoie și au ajutat. Mădălina a continuat cu alimente și haine, trimise atît în București, cît și în Ucraina, cu Crucea Roșie sau direct prin vamă, inclusiv la spitale de unde primește liste cu necesarul - de la alimente la medicamente și instrumente medicale. În numai două săptămîni, au ajuns de la ea transporturi în vămile Isaccea, Albița, Siret, Sighet, Halmeu. 3,5 tone de produse au fost trimise și preluate și de Mănăstirea Bănceni, în Ucraina, aproape de granița cu noi, loc de cazare pentru sute de ucraineni, adulți și copii.

Sîmbătă la prînz, caut depozitul pe care-l coordonează Mădălina și povestesc cu șoferul de taxi despre golirea bruscă a rafturilor cu ulei din supermarketuri. Intrăm din greșeală pe la bariera de ieșire și trebuie să ne întoarcem, împreună cu alte două mașini. Sper să fi venit cu donații, gîndesc cu voce tare, iar șoferul îmi spune că s-a înscris și el pe site-ul Guvernului pentru a caza o familie de ucraineni cu un copil. Are o fetiță cu suficiente jucării.

De la intrare, sînt afișate pe pereți liste foarte clare cu ora la care pleacă transportul și unde, ce trebuie să conțină, felul în care vor fi grupate produsele. Toate cutiile și sacoșele au etichete pe care scrie explicit ce e înăuntru, în română sau engleză și neapărat ucraineană. Sînt eliminate, pe cît posibil, cutiile și ambalajele care fac ca produsele să fie mai dificil de manevrat. Mădălina repetă zilnic, pentru donatori, ce alimente sînt de preferat: conservele de carne, pateu, pește, legume, supele instant, batoanele de ciocolată sau cereale, biscuiții de orice fel. De evitat borcanele și alte recipiente din sticlă. Separat se ambalează pachetele cu zahăr, paste, orez, ceai, cafea.

În alt colț, se sortează hainele și încălțămintea, iar sacii sînt închiși numai după ce se scrie pe ei conținutul, sexul, vîrsta, mărimea. Pe un perete întreg sînt scutecele, pe numere, laptele praf și produsele pentru bebeluși. În altă parte, produsele de igienă și cele pentru curățenie. Oamenii vin, în special spre finalul zilei, aduc sacoșele, întreabă dacă mai pot ajuta și mulți rămîn. Învață să sorteze, să scrie etichete, să pregătească coletele. Cei mai mulți află de Mădălina de pe Instagram și de la prieteni. A avut supriza să vină și cetățeni străini care nu vorbeau română și voiau să fie de folos cumva.

La etaj sînt medicamentele și aparatura medicală. De toate se ocupă Mihaela, paramedic voluntar, care se pregătește să dea examen la medicină militară. A venit să se ofere să o ajute pe Mădălina pentru că, la data începerii războiului, sora ei se afla încă în Ucraina și așa se simțea mai aproape de ea. Fiecare cutie are deasupra o listă - analgezice, antiinflamatoare injectabile sau comprimate, medicamente și siropuri pentru copii, vitamine și suplimente alimentare, perfuzoare, branule, seringi, instrumentar chirugical, dezinfectanți. Îmi arată două tipuri de kit-uri pe care le pregătește pentru transportul din acea noapte. Unul pentru nașteri, cu oxigen pentru copii și instrumente pentru posibilele complicații. Cea mai mică mască pentru bebeluși are o treime din palma mea. Al doilea kit este pentru operații. Aud cuvinte ca soldați, front, răni, văd trusele pregătite pentru femeile care vor naște în buncăr și fiecare dintre ele este un apel de la realitate, ca un sloi pe șira spinării. Toate sînt cumpărate din donațiile în bani, iar Mihaela încearcă să împartă fiecare sută de lei cum poate mai bine. Insulina o trimite la gheață, în două cutii. Îmi mărturisește că prima dată cînd a reușit să o facă să ajungă la destinație a plîns, atît ea, cît și șoferul care a transportat-o.

Pe lîngă transportul de la 02:30, Mădălina a mai reușit să facă rost de două mașini, prin doamna din vamă cu care ține legătura și care a apelat la doi prieteni. Unul venea tocmai din Tîrgoviște și i s-a defectat mașina pe drum. Asta este, de fapt, principala problemă: transportul pînă la graniță. Se face cu voluntari, dar au și plătit benzina cînd n-au avut încotro. Totul e să găsească pe cineva cu o dubă dispus să ajute – încărcarea produselor se face în cîteva minute.

Voluntarii strîng scutecele pe numere în cutii mari, cu etichete, și sortează donațiile care vin – ce e mai greu, în sacoșe, ce e mai ușor, în cutii, orezul cu pastele, nucile cu fructele uscate, pastele de dinți scoase din cutia de carton, iar batoanele din pungi. Printre ei, Răzvan, absolvent de Politehnică care predă robotică copiilor din afterschool, sau Vlad, care face gimnastică sportivă cu copiii, sau prietenul Mihaelei, tot paramedic, venit din provincie s-o ajute să-și pregătească cutiile. Mădălina le răspunde la întrebări și le atrage atenția să nu amestece deșeurile rămase, în timp ce stă la telefon cu cei din vamă sau cu șoferii, se pregătește să plece să preia noaptea niște ucraineni de la Obor și să-i ajute cu găsirea unui loc de cazare, vorbește în engleză cu o refugiată cazată la vechiul loc unde se făceau donații să iasă să ia pachetele de la cei care ajunseseră acolo, neștiind de schimbarea sediului, postează pe Instagram date despre transport, situația din depozit, mesaje de mulțumire către voluntari și donatori.

A doua zi avea să ne anunțe că transportul a fost recepționat, descărcat și urcat spre destinație – Centrul Medical Regional Odesa și o maternitate unde se știa că e mare nevoie de aparatură. Și că tocmai a primit o cerere de mîncare de la un spital, pentru care făcuse deja o listă.  

Dacă vrei să ajuți și nu știi cum s-o faci într-un mod eficient, poți urmări asociații sau ONG-uri care au experiență în astfel de situații, care sînt în legătură cu oamenii din vamă și cu cei din Ucraina și știu de ce este nevoie și cînd. Au pe site-urile lor anunțuri cu centrele unde se pot face donații și natura lor, numere unde să suni dacă poți caza refugiați, conturi în care să depui bani special pentru Ucraina (pentru ce face Mădălina, contul este deschis la Fabrica de Fapte Bune) și apoi poți urmări felul în care au fost cheltuiți banii. Nu trebuie totuși uitat că ONG-iștii sînt și ei oameni, mulți cu serviciu și familie (Mădălina are patru copii, cel mai mic de patru luni), sînt multe ore pe teren, fac și partea birocratică, deloc ușoară, așa că uneori lucrurile durează. Mădălina nici n-a reușit să răspundă la mesajul prin care o întrebam cu ce pot să ajut și cînd ar fi mai bine să ajung la depozit, așa că m-am dus acolo pur și simplu. Cele mai multe lucruri despre felul în care le poți ajuta le afli la fața locului, de la un organizator sau un voluntar. Dacă ai cum să cazezi refugiați este util, oriunde te-ai înscrie, să specifici clar perioada, numărul de persoane, adresa, să lași un mod sigur de a fi contactat.

Dacă lucrezi într-o companie, poți strînge o sumă de bani împreună cu colegii și comanda produse de la un hipermarket care să le livreze direct la un depozit. Dacă știi limba ucraineană sau rusă, ajutorul tău este de neprețuit, în special la aeroport, în gări și autogări. Oamenii care vin nu ne cunosc limba, nici măcar nu pot citi anunțurile cu orarul de transport. Unii au nevoie de bilete, de acte pentru țara în care merg sau nu au acte deloc. Alții vor să rămînă în România, unde trebuie să-și găsească un loc unde să stea, un serviciu, o școală pentru copii. Sînt nevoiți, practic, să-și reconstruiască o identitate și e bine să fie preluați și ajutați de oameni care se pricep la așa ceva.

Sau, dacă nu ai cum să cazezi sau să donezi, poți fi voluntar într-un punct de primire sau centru de refugiați. Poți ajuta cu transportul. Poți transmite mai departe apeluri și inițiative în care crezi. Și poți vorbi despre asta. Nu neapărat zilnic, nu cu toată lumea. Există un război care este real și este lîngă noi. La fel ca în orice traumă, îngrijorare, neputință, frică, putem începe prin a discuta despre asta. Cu un om, sau doi, și așa ne creăm propriul sistem de suport. Și de acolo, încet, în timp, vine și vindecarea.

Foto: Anda Docea