Eternitatea unei zile

Dacă ar fi să consemnez într-un jurnal ziua de 5 mai 2020, sigur aș pomeni despre norii mari și ușori de deasupra Bucureștiului. Despre avionul pe care l-am văzut pe cer, în timp ce-mi făceam exercițiile pentru spate pe izoprenul mov și căruia mi-a venit să-i cînt, ca-n copilărie: „Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor/ Să mă fac aviator”. Trăiesc, ca toată omenirea, într-un fel de buclă temporală. Nu înțeleg mare lucru din consistența unei zile. E un corp fără materialitate. Am în continuare dorințe și visez că mă pot mișca și călători liber. Asta se întîmplă, de obicei, dimineața, cînd stau o vreme în pat și mă întreb dacă ce se întîmplă e adevărat sau e un vis care se prelungește în realitate. Mi-a trecut prin cap, apoi, o întrebare absurdă: dacă ar trebui să aleg între a vedea o persoană sau marea, ce aș face? Sigur, decizia asta ar fi pentru toată viața. Am plantat busuioc, mărar, pătrunjel și rozmarin. Florile agățătoare cresc ca din apă, iar mușcatelor le-a priit ploaia. Gura leului n-a fost niciodată atît de înaltă. Am aflat dintr-un documentar de pe Arte, care refăcea călătoria lui Ulise, că sînt plante mediteraneene și că le poți întîlni pe munții însoriți din insulele Greciei. Simbolul acesta al feminității crește acum la etajul patru al unei clădiri bucureștene și le am moștenire de la vecina mea care s-a mutat de aici, în urmă cu niște ani.

Așa e mereu în viață: momentele în care au loc evenimente în care conștientizezi că niște despărțiri devin iminente, le putem reproduce în detaliu. Se întind la picioarele mele ca niște covoare neatinse de vreme. Intacte și la fel de tensionate.

Nostalgia m-a făcut să deschid toate jurnalele pe care le-am găsit în bibliotecă. Cu dorința de a vedea cum au fost alte zile de 5 mai, ziua în care am scris textul, sau 6 mai, cea în care îl voi publica, ce au păstrat oamenii din ele, ce urme au lăsat în memoria lumii.

Flaubert, 1852, către Louise Colet: „Da, dragă Muză, ne vedem lunea viitoare, așa cum dorești, și stăm împreună pînă sîmbătă... Ieri și astăzi mi-am petrecut toată după-masa dormind ca un om beat. Aveam (nervos vorbind) senzația internă a unuia care ar fi băut șase sticle de spirt. Eram turtit și zăpăcit. Dar astă-seară (am ținut regim toată ziua) mi-am revenit în puteri și am scris aproape dintr-o suflare o pagină întreagă de foarte strînsă psihologie, la care vor fi, cred, puține de refăcut. (...)”

Franz Kafka, 1912: „Pentru prima dată de la o vreme, totală nereușită în scris. Sentimentul unui om pus la grea încercare. Am visat de curînd: prin Berlin cu tata în tramvai. Atmosfera de oraș mare reprezentată de nenumărate bariere, plasate la intervale regulate, în poziție verticală, fiecare în două culori, tăiate bont la capete. (...)”

Virginia Woolf, 1927: „Cartea a ieșit de sub tipar. Am vîndut, cred, 1690 de exemplare înainte de apariție – de două ori mai multe ca la Doamna Dalloway. Totuși, scriu acestea sub amenințarea norului negru reprezentat de recenzia apărută în The Times Literary Supplement. (...)”

Mihail Sebastian, 1941: „De cînd sînt în Antim singura mea plăcere, singura mea bucurie este să întorc dimineața foaia de calendar: a mai trecut o zi. (...)”

Andre Gide, 1943: „Obosit de multele nopți de insomnie, mă simt, deocamdată, la capătul puterilor și îmbătrînit de la disperare. (...)”

Mircea Zaciu, 1987: „Dimineața mă trezește un miel, prizonier în curtea din spatele motelului. Ceață, apoi senin, tot mai cald. Inspecție la Petrești. Case săsești. Oarecare prosperitate, dar peisaj sărac. Școală veche. Cîțiva dascăli ponosiți ne așteaptă într-o cancelarie plină de fum: făcuseră foc în cinstea noastră și soba – nefolosită peste iarnă, din economie, scotea acum fum din belșug. (...)”

Matei Călinescu, 2009: „Somnurile albe. Azi-dimineață, de pildă, imediat după ce m-am spălat, mi-am făcut o baie, m-am îmbrăcat de zi, m-am întins pe pat pentru două clipe. Eram parcă ușor obosit, Un ciocan uriaș de vată m-a izbit în moalele capului și am adormit brusc fără să vreau, pentru vreo două ore. (...)”

Credit foto: Robert Petreanu