„Ea e vinovată”

De curînd i-am pus cuiva, mai în glumă, mai în serios, întrebarea: „Tu n-ai încredere în mine?” Era o joacă, iar situația era mai degrabă simpatică decît gravă. Poate tocmai de asta mă așteptam ca răspunsul să fie afirmativ și spontan. Omul a stat puțin pe gînduri, vizibil încurcat, neștiind prea bine ce să zică. Ne uitam unul la celălalt și, într-o fracțiune de secundă, am săpat cu viteza luminii un tunel adînc în povestea care ne adusese împreună și orbecăiam prin el, încercînd să ieșim la liman. Privirea mea se răcise, așa că a urmat un răspuns evaziv. Apoi o concesie: „Poate că ar trebui să am”. N-am nici o îndoială că i-am forțat mîna. Mîna aceea care mă obseda cînd eram copil, în expresia „a băga mîna în foc pentru cineva”. Mi se părea forma absolută a încrederii în buna-credință a cuiva și vizualizam gestul extrem. Mă gîndeam și că, dacă acea persoană merită să nu te îndoiești de ea, ai putea să ții palma deasupra flăcării și pielea să nu ia foc. Copiii au mereu această problemă de a se încurca în sensul figurat al cuvintelor.

Nici oamenii mari nu se descurcă uneori prea bine. Cum mi se întîmplă mie cînd mă gîndesc la încrederea care mi-a dat de multe ori viața peste cap. În prietenii am ținut la ea ca la ochii din cap. Am suferit ca un cîine cînd m-am simțit trădată. Am căzut realmente la pat. Alteori mi-am imaginat că se poate recupera, dar m-am înșelat. Trebuia să fi plecat mai departe. Cu siguranță e un reglaj extrem de fin întotdeauna, între ce dăm și ce primim. Între răspuns și întrebare. Exact ca-n dialogul de la început.

Am încă în minte o zi de început de vară, în care chicoteam cu niște colege de școală primară. Ne plictiseam îngrozitor în clasă și începuserăm să ne scriem bilețele pe care le aruncam peste bancă. La un moment dat, învățătoarea s-a aplecat și l-a citit pe unul dintre ele. Nu mai știu ce prostioare ne spuneam. Dar n-am uitat privirea uneia dintre fete. În frica aceea care ne paralizase și ne luase ca din oală, ei îi luceau ochii. Și nu era de la soarele de afară. A arătat spre mine și i-a zis învățătoarei: „Ea e vinovată, ea a trimis toate bilețelele”. O ascultam și nu-mi venea să cred. Știam că, în locul ei, n-aș fi zis nimic nici dacă m-ar fi tăiat în două. Privirea ei  scînteietoare o simțeam pe spate. Nu știu nici acum de ce a făcut-o, ca să se salveze sau, mai degrabă, dintr-o plăcere prostească.

De-a lungul timpului am cunoscut oameni care mi-au cîștigat încrederea în timp, altora le-am acordat-o pentru că veneam cu ei de departe. Am dat rateuri și într-un caz, și în altul. Am avut și surprize plăcute, ca întotdeauna în viață. M-am învinovățit de cîteva ori că geamantanele pe care le-am adus în relații ar fi fost prea grele. După un timp, mi s-a părut o prostie. Nu e genul de marfă care să se cîntărească la kilogram.   

M-am întrebat care sînt momentele în care aș fi putut spune, ca Amiel: „Sa droiture m'inspire une confiance absolue. Je crois en elle bien plus qu'en moi”. (Amiel, Journal intime). Nu sînt prea multe. Personajul acesta de-o luciditate imposibilă, care a croșetat toată viața un jurnal monstru, avea o obsesie legată de căsătorie. Făcea liste de calități pe care le aveau pretendentele și de beneficii și pierderi pe care le-ar fi suferit el în cazul în care și-ar fi unit destinul cu una dintre ele. După el, „la femme doit être à la fois une amie qui inspire la confiance, le respect et la tendresse, une compagne qui doit compléter l'homme, le comprendre dans sa nature particulière”. Ceea ce s-a dovedit că nu a fost și nu e ușor niciodată. Nici de o parte, nici de cealaltă.