E bine sau nu să rîdem de politicieni?

Cineva pe Facebook îmi comenta deunăzi o postare, spunîndu-mi, pe scurt, că gafele politicienilor de care rîdem sînt mai degrabă triste, decît amuzante. Că n-ar mai trebui să rîdem, ci să ne întristăm. Sînt total de acord, dacă e să luăm, în ansamblu, situația în care ne aflăm – una deloc veselă. Gogomăniile, mîrlăniile, prostiile sînt, într-adevăr, mai degrabă de speriat decît de amuzat.

Totuși, revenind la proverbialul haz de necaz, nu pot să nu pledez în favoarea umorului și pentru libertatea de exprimare.

Să ne imaginăm, bunăoară, că toate gafele pe care politicienii noștri de azi le fac la nivel înalt se petreceau în regimul comunist. (Care, de altfel, nu ducea lipsă de așa ceva.) Am fi tăcut mîlc și am fi înghițit gogoașa. Pentru că, nu-i așa, nu puteam spune nimic, nu puteam rîde (sau rîdeam pe înfundate) și, în nici un caz, nu puteam să criticăm cu voce tare tovarășii îngălați la minte, proști de bubuiau, dar care, din nefericirea zecilor de ani, ne-au condus. Ne-au condus, dar nu ne-au reprezentat.

Azi, de bine de rău, rîsul ne este încă liber. Și nu vorbesc de miștouri grosolane, ci de critica mucalită – una dintre trăsăturile care mă fac – și o spun fără nici un soi de jenă – mîndră că sînt româncă.

Într-adevăr, atacurile la fizicul unei persoane, indiferent de cît de mizerabil i-ar fi caracterul, nu le voi considera niciodată amuzante. Nu-i validez pe cei care critică doar de dragul de a critica. Cînd a fost investită în funcție, Dăncilă a fost criticată pentru coafura sa, nu pentru incompetență – o răutate gratuită, care omitea, de fapt, esențialul.

Însă în clipa în care un oficial care se presupune că ne reprezintă vorbește ca și cum ar fi lipsit la ora aia de gramatică în care s-a predat acordul subiectului cu predicatul, sau cînd lipsa totală de diplomație îl situează într-o postură de-a dreptul ridicolă, rîsul românesc este cea mai bună armă pentru a-l readuce în sfera de care aparține. Nu a politicianului în care s-a erijat, ci a tovarășului pus în funcție pentru singurul merit de a fi o marionetă perfectă.

Drept urmare, cînd rîdem de gafele politicienilor, nu o facem cu resemnare, ci, mai degrabă, cu tăișul ascuțit al criticii. Pentru că rîsul în democrație este răzvrătire sănătoasă, nu abandonul luptei. Cînd ești copil și ești speriat de monștri, părinții ți-i diminuează prin puterea rîsului. Exact ceea ce facem și noi, cei care denunțăm, prin umor, monstruozitățile de la nivel înalt.