Dragostea în vremea Facebook-ului

Sînt dintre puținii rămași fără cont de Facebook. N-am făcut-o din nu știu ce filozofie. Pur și simplu nu m-a tentat. Am ascultat de-a lungul timpului păreri și pro și contra. Și de la un punct încolo am realizat și ce pierd și ce cîștig dacă rămîn cu prietenii reali. Nu m-a convins nici măcar argumentul suprem: Facebook-ul e important. Cine nu există în spațiul virtual are de pierdut și ca scriitor și ca jurnalist. Am ținut-o gaia mațu pe a mea. Ca de multe alte ori în viață. Cu cît a trecut timpul cu atît mi-am dat seama mai bine că unele lucruri nu sînt pentru mine.

Mă raportez la Facebook ca la o lume paralelă. Utilă, impresionată, dar străină. S-ar putea să mă fi izolat cu bună știință și tentaculele mele comunicaționale să fie ușor atrofiate pentru standardele vremurilor noastre. Dar deocamdată funcționez așa. Dacă vreau să mă văd cu cineva îmi dau o întîlnire. Dacă vreau să aflu ceva, Internetul și cărțile mă ajută. Mi-am găsit acest un ritm și mă țin de el. Nu spun nici că e rău, nici că e bine.

În jurul meu totul se complică. Relațiile merg ca unse în spațiul virtual și cînd vine vorba de întîlnirea clasică, unu la unu, pămîntul se crapă și fricile pîrjolesc dorințele. Să vorbești despre ce simți cu cineva care îți place pare de multe ori imposibil. Semnele relațiilor crude se ascund ca foile de ceapă printre like-uri și “tăguieli”. Prietena mea mai tînără e de-o dezinvoltură și o mobilitate impresionate pe Facebook. Cînd îmi povestește despre cîte un băiat cu care se întîlnește și care îi place în lumea reală mi se pare că brusc se infantilizează. Comunică exemplar în hățișul virtual și se pierde cu firea la cea mai mică discuție avută într-o seară. Nehotărîrea și nesiguranța le înghit oamenilor limbile. E un reflex în oglindă. Ce dai, aia primești. La buimăceală ți se va răspunde întotdeauna cu o confuzie înzecită.

Nu trăiesc nici eu pe Marte, știu și că, printre pliurile diafane ale paginilor de Facebook, se nasc în fiecare minut, indiferent de distanțe, promisiunile unor mari iubiri. Pasiunile și preferințele stau frumos ordonate în sertare. Nu mai contează cum ai parcurs drumul, ce parteneri de călătorie ai avut. Stă în puterea ta să trimiți un mesaj. Dacă se prinde nada, bine. Dacă nu, ca orice pescar înțelept, mai aștepți și mai încerci. Posibilitățile sînt nelimitate. Apele liniștite.

Cînd dai peste peștișorul de aur ascuns printre mormoloci și-ți vorbește la ureche și-ți spune exact ce vrei să auzi, începi să crezi că ai ajuns în cea mai bună dintre lumile posibile pentru tine. Virtualul devine real și invers. Singurătatea se vindecă. Dependența de dialogul „perfect” îți picură stropi de morfină în suflet. Îmi imaginez și că pe Facebook lucrurile par mereu la adăpostul vulgarității cotidiene. N-ar fi exclus nici să fie mai multă poezie, cine știe? Poți să fii mai frumos, mai deștept și mai empatic decît ai fost vreodată.

Cred că în zece ani banala întrebare „Cum v-ați cunoscut?” va deveni inutilă.

Nu e deloc ușor în lumea reală. Și cu cît dăm mai multe rateuri aici cu atît va suna mai atrăgător glasul sirenei pe Facebook. Pot să spun doar atît, pînă acum nu m-am simțit ispitită. Habar n-am dacă rău sau e bine. E pur și simplu un status pe care mi-l asum în întregime. Deocamdată îmi pun toți banii pe oamenii reali la care țin. Și dacă e să pierd pariul, măcar știu că pierd pe mîna mea.