Discuţii de pahar
O discuţie la un pahar începe mai totdeauna cu nimicuri. "Ce mai faci", "ce ai mai făcut?" - întrebări la care, de obicei, se răspunde, cu o uşoară ridicare din umeri: "bine", "nimic", sau retorica: "ce să fac?" - însoţită uneori de un oftat cu subînţeles.
Cei mai vorbăreţi vor plasa, mai devreme sau mai tîrziu, miza pe masă: "ai auzit că...?" - iar de aici se încearcă construirea unei discuţii oarecare, discuţie care depinde de cît sînt de dornici şi unii şi alţii să ridice acea miză. Este ca într-un joc de pocker. Dacă ai mînă cîştigătoare continui să plusezi aducînd noi şi noi informaţii la nucleul iniţial. Dacă însă ai senzaţia că subiectul n-are nici o şansă de cîştig, renunţi şi propui, la rîndul tău, o altă miză.
Uneori se ajunge într-un impas. Pare că orice pui pe masă, toată lumea "se aruncă", abandonînd un subiect înainte ca acesta să înflorească în jurul paharelor de vin. Simţi, cu o oarecare frică, apropierea acelui moment stînjenitor al tăcerii, mai ales cînd tăcerea ar putea fi interpretată greşit şi invitaţii ar putea creade că vrei să-i dai afară - cînd, de fapt, tu nu ai subiect de conversaţie.
Atunci, oricît te-ai fi ferit, eşti nevoit să scoţi din tolbă marele arsenal. Discuţia la care toată lumea, tot timpul, va participa, dezmorţită brusc din orice fel de apatie, cu o patimă care, pe de o parte, te bucură, pe de alta, te sperie.
Arunci pe masă miza "lamentaţiei de ţară", o miză la care ai, n-ai argumente, joci. Plusezi, fie că ai mînă, fie că mergi la cacialma, căci patima acestui tip de miză te înflăcărează prea mult ca să nu o ţii cît mai mult.
Cu un "să vă spun ce mi s-a întîmplat" dai tonul lamentaţiei. Căci fiecăruia dintre noi ni s-a întîmplat cîte ceva, fiecare am fost nedreptăţiţi, fiecare am fost îmbrînciţi, repeziţi, înşelaţi, furaţi, fiecare am avut de suferit din cauza "ţării" şi a "poporului". Fiecare ne recunoaştem într-o impostază sau alta a nedreptăţii. Pornind de la particular, generalizăm. Vorbind despre o cunoştinţă, ne dăm seama că, de fapt, problema cunoştinţei respective este de fapt reflexia unui întreg sistem.
Vorbind despre un Gigel care a copiat de pe net o compunere în daneză pentru ora de engleză (căci nu numai că nu face diferenţa între cele două limbi străine, dar nici nu-i pasă), vorbim de fapt despre educaţie, iar vorbind despre sistemul de educaţie vorbim pînă la urmă despre viitor, dar care viitor, căci economia României e pe butuci, iar sistemul de pensii stă să pice, iar situaţia din spitalele româneşti este aşa cum este tocmai pentru că "ăştia" de la putere "vor să ne mai împuţineze", ca s-o scoată la cap cu pensiile.
De la cultură la politică, seara, la un pahar, ne dezmorţim şi ajungem să dezbatem orice, să înţelegem de fapt ce nu merge în România, să cunoaştem şi cauza, dar şi remediul şi, într-un final, să ne amuzăm copios, să ne simţim apropiaţi, fraţi de suferinţă, şi să ne vină chiar să dansăm sirtaki pe muzica acestui "magnific dezastru" care ajunge să fie ţara în care trăim.
Cînd ne ambalăm la discuţiile despre "cît de rău ne este în România" ni se dezleagă limba, uităm orice limită, ne aruncăm înfometaţi în generalizări (care nu ne includ), ajungem să ne auto-acuzăm, fără să ne dăm seama: am întîlnit vînzători care se plîng de calitatea proastă a vînzătorilor, şoferi agresivi care se plîng de prostia şoferului român, profesori care deplîng sistemul educaţional, politicieni care se lamentează de cît de prost merg lucrurile în ţara asta.
În ciuda anilor care trec, trec, trec, acest tip de tacla pare inepuizabil. La problemele vechi se adună altele şi altele şi, probabil că dacă ne-ar fi mai bine, am rămîne fără una dintre cele mai paradoxal de agreabile discuţii de pahar.