Dincolo de geam

Am ajuns în vara asta pentru prima dată la Biertan. Și mi s-a părut un loc aproape paradisiac. Într-un mod deloc complicat și foarte liniștitor. 

La pensiunea la care am stat, camerele erau mari, aerisite, cu parchet și mobilă ce părea veche, din lemn. Cu covoare albe de lînă și scrinuri cu multe sertare mici. Cu geamuri mari, care dădeau în stradă, spre un podeț.

Pe scurt, cam exact cum îmi doream. Totul nepretențios, deși elegant și cald. În aste condiții, am descoperit că-mi plăcea prea mult în cameră. Că nu prea vroiam și nu prea-mi dădea mare lucru ghes să ies din ea.

Dincolo de geam era o lume. De acolo se auzea clopotul cetății. Tot de acolo răzbăteau glasuri de  păsări, care mai de care. Trecea mereu un cîine mic și galben, precum majoritatea biertanezilor. Se perindau plozii locali care dădeau bună-ziua tuturor, precum în zilele idilice (dar numărate) ale copilăriei mele la țară. Treceau oameni serioși cu treabă peste podeț.

Toate astea se auzeau și se ghiceau dincolo de perdeaua pe sub care intra un aer incredibil (e drept că și niscaiva muște...). Știam că, dacă o luai pe drumul prăfos în direcție opusă podețului, ajungeai în Piața centrală. În piața comunei, inima ei. Acolo se dădeau acreditările pentru festivalul Lună plină, acolo erau șezlongurile nostime gen armată pe care se mai trînteau, din cînd în cînd, spectatorii festivalului printre proiecții. Dar, în același timp, acolo era  spațiul unde puteai întîlni și observa personajele locale. Un domn în scaun cu rotile era martor nelipsit al ututor întîmplărilor, cît și al adăstării (am avut onoarea să mă salute la plecare, ca un vechi prieten, deși nu schimbasem nici o vorbă). Un altul, pe picioare, dar trăind în lumea lui, se mișca de colo –colo și comenta cu el însuși ce vedea. 2 copii locali cerșeau de-a dreptul. Un alt cerșetor strîngea ce rămînea pe mese. 2 doamne cu mături șușoteau într-o parte, așteptînd momentul prielnic să intervină și-i boscorodeau pe copiii care cerșeau. În extrema dreaptă, 2 fetițe spre fete frumoase și rotunjoare vindeau prăjituri de casă cu vișine, rubarbă, morcovi ori cacao. Uneia dintre ele îi ajungeau ochii fix în dreptul tejghelei. Te scruta pieziș de sub marginea acesteia. Tot pe acolo mișunau adolescenții locali, ce vorbeau tare și comentau la filme, minunîndu-se, de diverse, zgomotos.

Un alt cîine mic și galben era nelipsit și aici, mai ales în zona de carmangerie. Același cîine care se așeza și sub mesele restaurantului din apropiere, fără să se clintească atunci cînd soseau clienții ”adevărați”. Avea într-una dintre chelnerițe o susținătoare serioasă: aceasta s-a dovedit, în conversație, o mai ferventă apărătoare a tuturor tipurilor de animale, de la cîiini la lupi și urși decît reprezentantele Greenpeace.

Toate astea nici măcar nu le vedeai pe geam. Dar, dacă le știai, era suficient să le simți doar aruncînd o privire leneșă prin perdeaua fluturîndă a camerei de pensiune idilică. Și să nu mai simți nevoia să ieși...