Din dragoste, printre cabluri și tei

În capul meu, de ceva vreme, se construiește o geografie particulară, lirică de-a dreptul, perfect subiectivă și întru toate ficțională. Și se întîmplă așa pentru că am o relație deschisă cu toate orașele lumii, dar mai ales cu cele în care am trăit, cu care am o relație strînsă, chiar pasională. Ele s-au compus și s-au recompus în capul meu, astfel încît acum sunt orașele geografiei mele neuronal-afective. Mă gîndesc la orașele din mintea mea cu multă tandrețe, de parcă mi-ar fi prietene vechi sau chiar rude, un fel de verișoare sau mătuși, mai apropiate sau mai îndepărtate.

Unele dintre orașele pe care le am în minte au suflu de ființe feminine – bunăoară, Parisul are pentru mine alura unei  adolescente longiline, care-și poartă părul lung strîns cu un creion de lemn într-un coc neglijent și care mănîncă înghețată, luînd cu un deget direct din vafă, Londra are, în ploaia pe care o ignoră, picioarele goale în sandale și poartă un palton din păr de cămilă, Praga își ține umbrela de soare deschisă mereu cînd merge pe poduri, Roma se îmbracă mereu în in, cântă când șofează, e mîndră și conștientă de frumusețea ei șlefuită în timp. Bruges-ul are chip puber și ține o lebădă în brațe, Viena poartă lornion și miroase a măr cu scorțișoară, Siena se plimbă în coturni pe acoperișuri, Florența miroase a magnolie și are pe degetul arătător un inel cu smarald sub care ascunde otravă. Barcelona este o doamnă venerabilă care bea Mojito de dimineața pînă seara, după cum Stara Zagora e o mătușă în dantele, care stă într-un balansoar din curtea casei, în așteptarea eternă a nepotului adolescent, iar Veliko Tîrnovo e o doamnă care tricotează ziua și se plimbă noaptea, în căutarea unei iubiri pasagere. Aqaba are chipul unei turiste blonde, fără griji și fără bagaj. Varșovia arată ca o femeie încercată și puternică, vorbește puțin, dar știe multe, iar Cracovia, o făptură cu licori magice de întinerire, care locuiește într-un turn de catedrală și știe legende medievale o mie.

...Toate au sensibilități, tabieturi, culori preferate, obiceiuri, dar și hachițe și capricii, pe care nu le țin secrete, dar le comunică într-un anume fel, îți trebuie timp și chef și ureche să le afli, întâi, antrenată să perceapă sunetele din limbajul universal al orașelor, și apoi, rafinată, să simtă idiolectul fiecăruia. Trebuie să ai răgaz, să accepți să fiți împreună o vreme, să respirați împreună, noaptea, ziua, să prinzi o schimbare de anotimp, o furtună, o sărbătoare, cel puțin o piață, dar și un centru vechi și, obligatoriu, o mahala. Să apuci să-i simți mirosurile și să cauți odoarea specifică, să-i calci caldarîmul și să-i numeri podurile, să-i cauți animalele rătăcite, să te așezi pe jos, pe trepte de biserică, de catedrală sau de universitate, să amușini răcoarea din parcuri, să-ți ascuți auzul la dangăt de clopote în carillon și să bați cu pasul străduțe mici și înguste, să te uiți în ochii caselor cu ferestre mari și fără perdele, dacă se poate, cu balcoane sau terase sau grădini.

...De fapt, tot ce am scris până acum este doar o lungă introducere la o declarație de dragoste. Mi-a luat multă vreme și numeroase călătorii să-mi dau seama că iubesc Bucureștiul. Întîi m-am îndrăgostit de Podul Mogoșoaiei, pavat cîndva cu trunchiuri de copaci, și apoi l-am iubit fără să mai știu de ce. Pentru minunata Grădină a Neamțului și pentru locurile de pe lîngă Cișmeaua Boului? O fi fost pentru minunatul Ateneu sau pentru Palatul Cantacuzino, cine mai știe, pentru strada Mântuleasa sau pentru berăria Gambrinus, pentru Casa Capșa sau pentru Hanul lui Manuc, pentru Universitate, Liceul Lazăr sau Școala Centrală – Pensionatul Domnesc de Fete –, pentru Școala de Arhitectură, dacă nu pentru Grădina Icoanei sau pentru ciorile care locuiesc în copacii din Cișmigiu, pentru Biserica Stavropoleos din fosta mahala a grecilor sau pentru turnurile de ceapă ale Bisericii Ruse, pentru Arcul de Triumf, care marchează o dată în plus apropierea lui de Paris, sau pentru casa și povestea Miței Biciclista. Pentru clădirea CEC-ului sau pentru chinuita Dâmbovița? Știu sigur că a cîntărit greu farmecul inexplicabil din timpul nopții (ați observat că e mai frumos noaptea decât ziua sau numai mie mi se pare?).

...Bucureștiul are, în harta din mintea mea, realitatea unei femei frumoase, care, dacă vrea neapărat, poate să devină și bărbat, printr-un stranie metamorfoză de tip Orlando. Dar asta, dacă mă gândesc bine, cred că era posibil demult. Acum, realitatea asta e ascunsă sub chipul unei femei bătrîne, mai bine zis, al unei femei îmbătrînite de o vrajă aruncată în glumă sau din greșeală, vrajă pe care nimeni nu mai știe să o dezlege.

Îndrăgesc tare de tot ființa asta cu chip de oraș, poate cel mai tare dintre toate, de aceea, ori de câte ori pot, o vizitez cu nesaț, cu bucurie și cu poftă. Cel mai mult îmi place să vin la întîlnire în mai, cînd înfloresc teii și cînd totul miroase amețitor, nu mai știi pe unde calci pentru că ești îmbătat de miresme și de amor, devii poet fără să vrei. Umbli cu nările în vînt și vrei să faci provizii din mireasma asta minunată de tei, mulți tei, nenumărați și mirifici tei. Mă hrănesc din mirosul ăsta, mirosul de București din luna mai, ooo, nu seamănă cu nimic, credeți-mă, am căutat mult un înlocuitor.

În cartierele vechi, acolo parcă sunt și mai mulți tei, pînă și clădirile cu iz de tencuială veche se bucură și-și trimit bezele, par să ignore vecinătățile noi și ignobile și asta te face și pe tine să îți dorești să nu mai vezi miliardele de fire spînzurate de stîlpi (ați văzut cît de multe sunt, cum incredibil de multe cabluri atîrnă de stîlpi care ajung cocoșați de greutatea lor?), la fel cum vrei să tratezi cu dispreț, măcar acum, în acest miraculos timp în care te vrăjesc teii, gropile din pavaje, dar și reclamele de pe clădiri, care, altfel, îți intră în ochi, puse cum sunt în devălmășie. Nu ai cum să nu vezi că Bucureștiul pare că se stinge, încet-încet, sufocat de straturi care nu sunt ale lui, dar pe care acceptă stoic să le ducă în cârcă. Pare că abia respiră, ca o făptură care se străduiește să se adapteze în alt climat decât acela pentru care a fost proiectată și mor de ciudă, de întristare și de neputință.

Iubesc de-a dreptul orașul ăsta și nu știu ce să fac cînd văd că de-abia își trage sufletul. E ca o vietate care a fost cîndva frumoasă, dar care acum se străduiește să respire, nu zic că trage să moară, nu. Dar ca un făcut, ultima dată cînd cu bucurie am ajuns acasă, mi s-a părut că văd peste tot magazine de pompe funebre. Nu mi-a venit să cred cînd, într-unul dintre drumurile care taie orașul în două, am numărat, într-o jumătate de oră de mers cu mașina, peste zece locuri de Pompe funebre, așezate ca niște corbi cu vedere la artere centrale. „Se moare mult la București”, m-am gîndit. „Sau sunt eu într-o dispoziție neferice, morbidă? Noo, nu se poate, eu sunt într-o dispoziție grozavă, sărbătorească, mă duc să-mi vizitez o prietenă din copilărie... totuși, de ce sunt atîtea firme de pompe funebre?!” Pe urmă, asta m-a revoltat. Nu se moare mai mult aici decât aiurea. Doar că Bucureștiului i-au crescut Pompe funebre peste tot, „e doar semnul unei afaceri, probabil prospere, liniștește-te, mi-am zis. Da, dar se sufocă, nu vezi?”, am insistat.

Nu numai cu pompe funebre se sufocă el acum, ci și cu. Of. Se sufocă de mașini care supraîncarcă pînă și aerul pe care îl respiri, de clădiri-mamut neterminate, de gropi de gunoi inimaginabile, de catedrale atipic-gigantești. Între timp, clădiri de patrimoniu se decojesc sau pălesc, case din cartiere vechi se veștejesc în așteptarea proprietarilor tracasați de interminabile războaie juridice sau administrative, trotuarele devin mici, prea mici, pistele de biciclete sunt o glumă sau un prilej de enervare sau un moft pentru șoferii care țin să se dea cu mașina pînă în dormitor. Of. Parcurile se chinuie să reziste semeț sub straturile de frunze acumulate fetid peste defecări de câini comunitari sau nu, peste marcajele de urină ale pisicilor comunitare sau nu și peste găinațul ciorilor locale și al pescărușilor și al porumbeilor călători sau nu. Orașul ăsta, care mie îmi place de mor, orașul ăsta, crescut așa, cumva la întîmplare, fără plan de urbanism inițial, de-a lungul și de-a latul a două străzi inițiale, mari și nu prea late, are un farmec nebun. Are vînă, sevă minunată, o istorie hîtră, dar mai ales detalii, bine ascunse, e adevărat, într-o casă cu poveste, de pildă, într-un cartier sau chiar într-un lac, în foișorul unei școli sau într-o stradelă. Nu știu dacă îl poți îndrăgi fără să-i știi poveștile, fără să-l faci la pas, fără să-l adulmeci și să-l respiri, cum spuneam. Sau poate poți, dar riști să fii defazat, să-i dai ce nu-i trebuie, să-l gătești cum nu i se potrivește, să-l numești cum nu se cade. Dar dacă-l știi, dacă ți se dezvăluie, atunci nu ai cum să nu sfîrșești prin a-l iubi. Și dacă ții la el, atunci îl ajuți să respire, îl cureți de construcții gigantești, de magazine în dughene de tablă la colțul blocului, îi faci poduri suspendate, piste de biciclete și-i înlesnești renovările. Îl povestești, îl faci faimos. Dincolo de arterele care se amestecă, de venele care se înfundă, de clădirile betonate și nesărate, sub straturile astea adăugate nepriceput, trăiește o făptură fabuloasă. Acum se află sub semnul unei vrăji care o îmbătrînește și o urîțește. Iar cînd înfloresc teii, eeei, atunci redevine, în ciuda a tot ce i se întîmplă, irezistibilă.

Ați observat și dumneavoastră sau e doar în mintea mea de călător îndrăgostit iremediabil de orașul ăsta?

Foto: Alberto Groşescu