Dilema, bineînţeles!

2 februarie 2015   DILEMABLOG

Eu, oriunde aş fi, dacă închid o uşă în urma mea, mă liniştesc şi deschid Dilema veche, simt că am ajuns acasă.

Dintotdeauna. Adică de la apariţia Dilemei, din ’93.

Din timpul cînd, fiind tînăr, eşti fericit. Ai copii mici şi lumea ta se schimbă. Eşti liber! Adică eşti liber să îţi cauţi fericirea cum te pricepi; sloganul despre fericirea tabu a căzut. Vremurile sînt în faţa ta, iar tu încerci să scoţi ce e mai bun din ele şi din tine. Din educaţia pe care o ai, din ideile tale, din atuuri şi din ce s-o mai ivi. Ţi-e clar, deja, că nu vei fi lăsat să scoţi ce ai vrea tu din viaţa ta. Ai de plătit pentru cum gîndeşti, pentru ce poţi face şi pentru ceea ce faci diferit. Mai întîi, politic, eşti plin de revoltă. Trebuie să te resemnezi, pentru încă mult timp, că aproape nu ai nici un cuvînt de spus în faţa celor care înţeleg din libertate doar datul din coate şi avantajul de a avea acces la borcanul cu miere - posesiunile Statului. Ţi-e greu să-ţi creşti copiii într-o realitate paralelă. Pentru ei, pentru toată lumea, ştii că va veni un moment în care ,,liber'' va însemna a conştientiza că ai posibilitatea de a o lua de la început.

Din vremurile sordide în care fericirea globală îţi tortura fiinţa, tinereţea, gusturile, vocaţia, din care te zbaţi să ieşi, ştii că va rămîne ceva nepreţuit pentru alţi tineri, cu alţi copii, într-o altă lume. Sau poate în acceaşi, mai bună.

Bucură-te de ceea ce eşti, de ceea ce ai, îţi spui, şi bucură la rîndul tău!

A poi, fă ceva! Educă-te cum consideri mai bine, exprimă-te cum crezi că e corect şi mai ales ocheşte oamenii care ştiu să recunoască libertatea. Cei care fac lumină. 

Mai întîi a fost Revista 22. Curajoasă, francă, bogată în idei, în informaţii, voce a unor oameni care iubeau adevărul. În timp, Revista 22 a început să-ţi pară puţin cam angajată. Ai fi vrut să te ajute să te deschizi lumii şi ideilor, dar în faţă căilor deschise să te lase să-ţi alegi singur drumul. Să poţi rămîne cîte o clipă  în faţa revistei şi să reflectezi la rănile tale, la ai tăi, la visurile tale. Să te inspire. Te maturizai, te bucurai din plin de anii fericirii efervescente şi  înţelegeai că nu revoltă e sîmburele pe care vrei să-l dai mai departe vremurilor ce vor veni. Ce voiai mai mult,  în afara ta, în afara alor tăi şi a legăturilor din aur curat care v-au făcut fericiţi, n-ai şti să spui limpede. Poate voiai să fii naiv, în siguranţă, poate să munceşti ce-ţi place, poate să găseşti oamenii pe care să te poţi baza pentru a face lucrurile aşa cum consideri tu. Sigur voiai să-ţi vezi copiii încrezători, să-i vezi că urmează o vocaţie, o decizie, un drept, şi că răzbat! Că sînt fericiţi cu ce au, cu ce fac, cu ce obţin pas cu pas. Să-i vezi mulţumiţi să facă un salt, chiar mic, Astăzi. Să-şi asume o greutate, să facă un efort  pentru civilitate şi pentru prosperitate. Să le fie străină impostura şi religia urii. Să-şi dorească să devină oameni, nu granguri. Să aibă alături prieteni, mentori şi muze, nu marote. Ţi se pare că valoarea adăugată comunităţii de copiii tăi nu ar fi mai mare doar pentru că s-ar alătura celor puternici, celor patrioţi, celor credincioşi. Afişarea cu ideile de-a gata parcă arată altceva, poate o dorinţa de afirmare. Or, afirmarea nu ţi se pare destul. Ceea ce creşte sub coajă te preocupă mai mult decît ceea ce se vede. Te gîndeşti mereu la ce ar putea strica armonia. La cucuiele sufleteşti ale unui copil crescut de părinţi absenţi sau agăţaţi de o slujbă, de un statut, de o mentalitate. Lipsurile,  şomajul, concursurile, pierderea siguranţei materiale te sperie mai puţin decît criteriile greşite.

Eram pe atunci avizi de alegeri înţelepte şi de fapte susţinute. Doream să fim capabili şi să putem cultiva în copiii noştri discernămîntul şi responsabilitatea. Să aprindem scîntei în masele de cetăţeni care, devenite de-acum cote de piaţă, nu păreau să fi învăţat să se afirme şi să se exprime că voinţă liberă. Să punem piedici reale şi durabile în calea birocratizării eternelor metode oficiale de înhăţare a economiei libere. 

Vitamina noastră s-a numit, de douăzeci şi doi de ani încoace, Dilema.
 

Dilema a fost de la început şi a rămas fără nici o întrerupere şi un vaccin împotriva descurajării pe care ai fi simţit-o dacă ai fi lăsat zgomotele vremii să te asurzească, dar şi delicatesă spirituală, proaspătă şi acordată în ton şi în nuanţă.

Redactorii de la Dilema, cu un stil simplu şi rafinat, dincolo de evoluţia lor profesională, socială şi politică, sînt oamenii apropiaţi care au tot despicat firul în patru despre năzuinţe la care ai vibrat, despre valori pe care le împărtăşeşti. Aşa ai scos-o la capăt, săptămînal,  ani de-a rîndul, în fiecare weekend, şi cînd în casă se învăţa pe rupte, şi cînd eram în vacanţă. Uşor, uşor, întreaga familie avea acelaşi tabiet, iar  acesta s-a numit Dilema.

Mă gîndesc ce au însemnat în utimii douăzeci şi doi de ani pentru pentru mine şi pentru ai mei. 

Sever Voinescu, cel care, alături de Dan Ciobanu, profesorul de drept constituţional (rejectat în mod inept din învăţămîntul de tip nou de către Iorgovan&co.), analizînd săptămînal concepte juridice de interes cotidian, m-a ajutat să-mi fie limpede că Statul nu-i o vietate, dar că el poate, şi trebuie, să funcţioneze logic, prin instituţii interdependente, iar legea trebuie să conţină un miez, pe care de altfel îl intuieşti atunci cînd te mai revolţi. Acest miez de logică şi bun simt ar trebui să stea la baza organizării comunităţii.

Andrei Pleşu, omul care foloseşte exact atîtea cuvinte cîte sînt necesare şi se referă pertinent şi concludent la ciorovăielile cotidiene.

Anca Manolescu, cea mai de încredere sursă în materie de doctrine şi credinţe.

Magdalena Boiangiu, Radu Cosaşu, Adrian Cioroianu, Gabriel Giurgiu, Tudor Octavian, Lucian Mîndruţă, Eugen Istodor, Iaromira Popovici, Teodor Baconski, Peter Singer, Maria Iordănescu, Mircea Kivu, Radu Naum cu ştirile prezentate încă la cald şi disecate fără pripeală.

Stela Giurgeanu, Adina Popescu, Luiza Vasiliu, Ana Maria Sandu, Selma Iusuf, întotdeauna proaspete, sensibile şi adevărate.

Constanţa Vintilă Ghiţulescu, un amestec ideal de specialist riguros şi poliţist de moravuri talentat.

Cătălin Ştefănescu, cel care pune punctul pe i.

Vintilă Mihăilescu, cetăţeanul înţelept. Are acea rubrică pe care nu aş rata-o, feri-t-a Dumnezeu,  dacă ar trebui să aleg o singură pagină din revistă.

Din cînd în cînd îi citesc pentru actualităţi fierbinţi pe Ovidiu Nahoi, Cristian Ghinea, Marius Chivu, Mircea Vasilescu.

Cu ochii'n 3,14 (cu care îmi încep întotdeauna dedulcirea săptămînală), Dilemateca (păcat că nu mai apare), Dilematix, pentru abordarea pe larg a cîte ceva…de văzut şi altfel.

Codrin Liviu Cuţitaru, universitarul cu pastila de rîs sănătos. 

Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Andrei Manolescu - pentru analize despre cum era şi cum mai este.

Vremurile au zburat, iar cel tînăr şi fericit nu mai este. Nici copiii nu mai sînt copii.

Dilema veche este, însă, clar, una dintre cele trei constante ale vieţii mele (casă, tramvaiul 1 şi revista preferată - Dilema). Dintre ele trei, casa şi revista chiar fac parte din mine. Tramvaiul 1, ca atîtea alte aspecte ale vieţii noastre de bucureşteni reatebişti, mai puţin. Nu atît din cauza  traseului său giumbuşlucar (în unele perioade străbate circular o mare porţiune din oraş, alteori te lasă baltă pe un segment de linie şi  întoarce, dar îl regăseşti, culmea, şi poţi continua călătoria  cîteva staţii mai încolo. Iar alteori, tramvaiul 1 are pur şi simplu două variante: 1 care merge pe şoseaua x şi 1 care o ia pe bulevardul y), cît pentru lipsa mea de comuniune cu oamenii alături de care călătoresc, chiar dacă mă văd cu ei zilnic.

Casa şi revista Dilema mi-au dat însă înapoi, mereu, chiar şi în cele mai grele momente ale vieţii, o parte din bucuria cu care le-am deschis. Acasă ştiu că mă aşteaptă umbrele, miresmele şi gîndurile, ca nişte raze ale celor dorite de-a lungul anilor. În revista Dilema, la fel, găsesc aerul curat al ideilor chibzuite, reflexia acelor îndoieli care au luminat spirite şi vor mai lumina, ecoul judecăţilor pe care Dumnezeu ne lasă să le anticipăm. Toţi merităm să ne bucurăm, să ne bucurăm unii pe alţii şi să cîntărim cu umor consecinţele buclucurilor în care ne trezim uneori. 
 

Cînd am auzit că o ziaristă cu care am rezonat ani de zile (pînă cînd, fără nici un fel de fobie, m-am depărtat de revista la care scria din motiv de evoluţie personală) a numit Dilema mea  ,,o revista slabă''… m-am întristat. Am luat personal această nedreptate (deocamdată, Dilema veche  are cel puţin standardul necesar unei apariţii de înalta ţinută culturală), această lipsă de fair play . Ne-ar fi fost mult mai bine tuturor să fi fost scutiţi în aceşti ani frumoşi şi grei de astfel de judecăţi prost adresate. 
 

Din partea mea, decît să nu fi avut de ales, pe gustul meu, între cel puţin două reviste în care să îmi regăsesc preocupările, mult mai bine, de mii de ori preferabil, a fost să am şi revista de suflet şi posibilitatea de a citi din cînd în cînd şi o alta, cu ton previzibil, cu puncte de vedere constante (deşi prea fixată pe o cauză).

La mulţi ani, Dilema veche, să ne trăieşti şi să te înnoieşti pe inima noastră, să te găsim tot aşa, foaie cu foaie, prin casă, incitantă, ani mulţi!

Mai multe