Despre libertatea de exprimare

14 ianuarie 2015   DILEMABLOG

Nu poți avea așteptări de la cineva care a demonstrat în repetate rînduri că nu se poate schimba sau nu vrea să se schimbe. Orgoliul și goana după bani au dus la devierea jurnalismului de la obiectivele inițiale la spectacolul mizeriei umane. Limbajul limitat și în același timp agresiv prin elementele argotice devenite standard, urletul și arțagul, superioritatea răcnită față de toți ceilalți în numele libertății presei, au devenit din păcate trăsăturile multora dintre cei care își arogă calitatea de om de presă. 

Principiul libertății de exprimare este foarte generos, dar a devenit abuziv. Dacă în viața cotidiană comunitatea mai reacționează încă la deviațiile unora, presa a ajuns în ultima vreme, tocmai în virtutea dreptului de exprimare și informare, să scoată în evidență tocmai anormalitățile, excepțiile, aberațiile, sau, prin limbajul folosit, să agraveze și/sau să deturneze complet semnificația unui eveniment. Jurnaliștii pretind că acționează în numele nostru, al tuturor, răspund nevoii de informare, respectiv vorbesc în numele unora dintre noi. Dar oare chiar simțim nevoia să aflăm toate non-informațiile, toate abjecțiile, mizeriile, ciudățeniile din viața unor concetățeni care doresc să devină, fie și pentru scurt timp, „vedete”? Ni se spune să nu citim, să nu ascultăm, să nu ne uităm la acele fapte de presă care nu ne convin, dar problema este că nu avem alternative. Presa scrisă are avantajul că agresează mai puțin auzul și poți fi mai selectiv, dar aceleași lucruri sînt preluate de toți jurnaliștii, în același timp, diferența fiind insignifiantă, doar stilistică. Audio-vizualul a devenit un urlet continuu, o repetate de la an la an, zilnică, de la oră la oră, a acelorași scandaluri, evenimente fără relevanță pentru majoritatea cetățenilor. 

Revenind la cazul de la care au pornit aceste întrebări, se poate răspunde la întrebarea „Vreți ca jurnaliștii pe care îi urmăriți să facă un pas în spate sau să continue să spună ce au de spus?” cu o alta: „Ce au de spus acei jurnaliști?” Ce aveau de spus acei caricaturiști francezi? O satiră la adresa islamului? Am văzut acum, pe internet, cîteva caricaturi. Erau mizerii, nu ironii, nu umor. Mă îndoiesc că aveau un scop social, de atenționare asupra unor extremisme sau situații incompatibile cu societatea. Sigur mesajul se adresa unui grup din societatea franceză, un grup care împărtășea aceste idei, dar ajungea și la alții care, chiar dacă nu erau de acord cu el, au tăcut pentru că nu erau implicați direct, pentru că nu doreau să se implice într-o dispută în care ar fi devenit ei înșiși victimele „libertății de exprimare”. În ultimele zile am auzit tot felul de discuții despre situația musulmanilor în Franța și în Europa, despre integrare, despre problema minorităților și a dreptului lor de exprmare etc. Ce pare evident este că Franța, ca toate țările occidentale care se consideră apărătoare ale drepturilor omului și mentore pentru alte țări, a ignorat problema din curtea proprie.

O minoritate musulmană mare, în continuă creștere, cu pregătire profesională mai slabă, deci rămînînd în zona socială inferioară, marginală, a mai avut episoade de revoltă și în trecut. Se vorbește despre tendința de autoizolare a acestei comunități, dar este probabil, într-o oarecare măsură, și o reacție la izolarea impusă de către ceilalți, căci discursul public tolerant nu este neapărat însoțit de comportament pe măsură. În condiții de marginalizare, grupurile aderă la acele valori care le asigură identitatea, care dau sens existenței, iar valorile religioase sînt cele mai puternice. De aceea ironia, luarea în derîdere a simbolurilor religioase, este nu doar o lipsă de respect la adresa celuilalt, ci și o întărîtare a acestuia, care o percepe ca o agresiune față de esența ființei lui. S-a spus, de asemenea, că au fost caricaturizați și Moise, și Iisus, iar creștinii și evreii nu au avut o asemenea reacție. În afara unui alt grad de civilizație, cred că este vorba și despre „rușinea” francezului creștin sau evreu, bine integrat într-o comunitate modernă, de a fi etichetat drept habotnic, de a nu fi „cool”. A devenit „corect politic”, dezirabil, să accepți presiunea grupului zgomotos, evidențiat tot de presă. A devenit inacceptabil să fii o persoană cu un comportament normal, banal, care respectă niște reguli de conviețuire și de politețe. Și iarăși am ajuns la libertatea presei! 

Scoaterea în evidență a unor comportamente necivilizate, a unor tentative clare de șantajare emoțională a publicului pentru a obține diverse beneficii, duce la adoptarea acelui comportament și de către alții. Amenințarea cu „Chem televiziunea!” apare în situații banale, ușor corigibile, dar începe să fie un argument suprem al multora. Ei au văzut că se poate obține cîștig de cauză mizîndu-se pe teama de scandal, de terfelire în public a unor persoane, a unui grup. În lipsă de argumente sau de capacitatea de a gestiona o situație, mulți recurg la presă ca la un instrument de reparare, rezolvare, a problemelor. Titlurile știrilor sînt toate la superlativ: „Atac la..”, ”Șoc” etc, cu repetarea obsesivă pe ecrane, însoțite de un fond sonor din filmele de groază, pentru ca știrea în sine să fie despre un incident minor sau nici măcar atît. Urmează uneori „dezbateri” aprinse cu diverși„ specialiști” care se pronunță fără să știe cazul și se ajunge la „condamnarea” cuiva. Aceiași jurnaliști nu se mai interesează și a doua zi să repare greșeala și să șteargă cuvintele grele spuse despre cineva. Cazul „catastrofal” a fost imediat înlocuit cu altele. Cei care au apelat la ajutorul presei sînt abandonați la foarte scurt timp și își dau seama, unii, că au fost doar minutele de umplutură pentru programele de știri. În viața de zi cu zi comunitățile mai mari sau mai mici penalizează abaterile, nu le oferă ca model. Diferitele grupuri constituite pe tot felul de criterii nu pun stăpînire pe un întreg cartier, sat, oraș, cerîndu-le adeziunea, ci își văd de treabă. Grupurile gospodinelor, al sportivilor, al grădinarilor etc se întrunesc periodic, dar nu simt nevoia să aibă spectatori, să-și facă publice discuțiile și conflictele. Presa răstoarnă criteriile, insistînd asupra grupului minoritar zgomotos, inducînd fie ideea că „toată lumea face așa” (La noi este acel caragialesc „Rrrromânii...”, astfel încît afli de la televizor că, în calitate de român, ai făcut tot felul de lucruri „cum se cuvine”, că ai fost „șocat” de diverse situații de care nu ai avut habar etc.), fie inducînd un soi de vinovăție că nu ești și tu minoritar, că nu faci lucrurile așa cum ți se arată că le face lumea modernă.

A treia întrebare propusă este legată de atitudinea jurnaliștilor. Prin presă sînt tot felul de persoane care se consideră sau sînt asimilate cu jurnalismul. Avem analiștii de toate felurile, specialiștii pe toate domeniile, deși nu au nici pregătire, nici nu au lucrat în domeniul în care își dau cu părerea, avem oameni care au ajuns „specialiști” datorită unui accident biografic și sînt chemați să se pronunțe (vezi foștii condamnați la închisoare care sînt chemați să comenteze situația actualilor condamnați din postura de „cunoscători ai sistemului penitenciar”), tot felul de persoane, feminine mai ales, care au devenit „ziariste” înălțînd bîrfa de cartier la statutul de jurnalism, băieți simpatici care au transferat umorul de cîrciumă în „libertate de expresie”. Deci, despre ce jurnaliști, despre ce libertate de expresie, despre ce atitudine vorbim? Cred că jurnalismul presupune o pregătire bună în domeniu despre care vrei să vorbești, o empatie și o cunoaștere deosebit de fină a oamenilor ca indivizi și ca grupuri sociale și mai ales o responsabilitate maximă asupra a ceea ce exprimi public. Dacă jignirea, batjocura, injuria, agresivitatea etc sînt indezirabile în viața cotidiană, atunci cu atît mai puțin în mass-media. 

Foto: Vlad Eftenie

Mai multe