Cupluri

M-am întîlnit de curînd cu un amic. Ne nimeriserăm într-un loc în care muzica era tare, dar noi ne încăpățînam să vorbim. Mă uitam la el și mi-a venit în minte o scenă de acum niște ani, cînd ne-am intersectat într-un magazin de haine. Eu eram stresată ca de fiecare dată cînd plecam la cumpărături, în cuplu. Totul devenea complicat, vizita la cabina de probă se transforma într-un mic coșmar. Și exact atunci am văzut această pereche zen, printre standurile de pantaloni, de tricouri și de cămăși. Nu se certau, păreau senini și complici în acea aventură a alegerii unor haine, care mie îmi scotea peri albi. Zîmbeau, își arătau unul altuia ce au găsit. Își cereau părerea, mai scoteau cîte un lucru din șir, își cereau părerea. Recunosc că i-am invidiat. Iar tensiunea mea creștea cu viteza luminii. I-am urmărit cu coada ochiului și mi-am zis că sînt norocoși și că trebuie să le fie tare bine împreună. Peste foarte puțin timp am aflat că s-au despărțit. N-am mai știut ce să fac cu proiecția mea.

O vreme am mers la un club, unde mă intersectam destul de des, la saună, cu o pereche care mă hipnotiza. Aveam senzația că el n-o s-o lase pe ea nici măcar să respire fără ca el să se implice. Se  insinua în fiecare gest și în fiecare propoziție pe care soția o rostea, încît n-aveai cum să nu te întrebi cît de mare e simbioza în care pot să trăiască unii oameni. Nu stătea liniștit nici o clipă. Îi masa picioarele, îi atingea brațele, îi spunea că o să se ducă să-i cumpere a doua zi bluza aia de H&M care-i plăcuse, dar nu se hotărîse. Nu ea îi cerea, n-avea timp, el se oferea. Îi citea, poate, gîndurile. Dar, în toată această osmoză, ea părea ușor plictisită. Habar n-am ce s-a întîmplat cu ei și cum și-au împărțit aerul pînă la urmă.

Am văzut de-a lungul timpului cupluri de toate felurile. Și pe cei distanți și reținut afectuoși, care n-o să se pupe niciodată în public și care cultivă mai degrabă o familiaritate bine controlată. Cu ei am empatizat cel mai bine. Dar nu mi s-au părut niciodată spectaculoși. E ca și cînd un sentiment de prietenie îi inhibă și față de ei, și față de ceilalți.

I-am cunoscut și pe cei cu năbădăi, care în seara asta se urăsc de moarte, își zic vorbe grele și a doua zi îi vezi într-o dispoziție schimbată cu 180 de grade. O iau de la capăt cu forțe proaspete și pot să uite într-o clipă tot ce s-a întîmplat. Da, te dezorientează, dar n-ai cum să nu simți că împreună au o forță care te ia pe sus și te amețește. Unii îi zic pasiune. Nici nu contează, de fapt. Un lucru pentru mine e sigur, n-o să spun nicodată că, să vezi, perechea x sau y e așa și pe dincolo. Mecanica dintre oameni are atîtea necunoscute și atîtea fețe nevăzute încît nu mă mai mir dacă oamenii sînt împreună azi sau se despart mîine. Cei care par cel mai bine duc cu ei fisuri mari și invers.

Unii dintre cei care au o relație lungă durată se plîng de monotonie și caută adrenalină în altă parte, cei care sînt singuri vor exact constructul perfect, în care să poată să și respire, să fie și extrem de apropiați de celălalt. Poate că toți ne dorim, de fapt, doar niște oglinzi îndrăgostite.

Am făcut cunoștință cu atîtea cupluri defecte în literatură, încît viața pare uneori mai previzibilă. Dar spectaculosul nu i-l ia nimeni. Așa că dacă mi-e frică de ceva, cred că îmi e de cuplurile perfecte. Și, cam în aceeași măsură, de băieții buni.