Cum să fii dilematic în lumea Ultimilor martori (II)

14 aprilie 2017   DILEMABLOG

„În casa de copii fuseseră adunați numai copii din Leningrad. Nu puteam să fim hrăniți pe săturate. Multă vreme n-am mîncat pe săturate. Stăteam la lecții și mîncam hârtie. O dată, stăteam la masă, la micul dejun și am văzut o pisică vie... Am sărit de la masă: «O pisică! O pisică! (...) În Leningrad nu mai rămăseseră pisici vii... O pisică vie era un vis – mîncare pentru o lună întreagă...” (Ania Grubina, p. 262)

Se împlinesc, dragă cititorule, aproape opt luni de cînd nu am mai scris despre acest roman. Aveam toate notițele pregătite încă din prima parte, dar pînă acum nu am mai avut inspirația potrivită continuării acestuia și știm amîndoi că nu poți scrie oricînd, dar am găsit-o și m-am gîndit că ar fi bine să contopesc ultimele două părți.

Mi-am luat ceva timp liber și am reflectat asupra acestei vieți pe care o tot consider doar un moment al fiecăruia dintre noi și că este important să lăsăm ceva în urmă: un zîmbet, un moment, un cuvînt, o prietenie. Că veni vorba de prietenie, lunar (uneori, bilunar) mă întâlnesc cu un grup de prieteni (din Galați, Târgu Jiu și Balș) pe care îi apreciez și cu care împart zîmbete (deseori, hohote), iar într-o seară de sîmbătă am fost întrebat (dacă îmi aduc bine aminte, fusese a treia sau a patra oară) dacă am văzut La Vita e Bella. Nu, în acel moment încă nu îl văzusem și, în naivitatea și ignoranța mea, am motivat prin faptul că nu-mi plac filmele triste (cărți, da, filme, nu – nu mă întrebați de ce acest paradox) și că am trăit suficiente momente triste și că nu are rost să văd altele. Apoi mi-am amintit de Soldații de zinc, o altă navă de război condusă de Svetlana Aleksievici, și mi-am spus că nu pot fi chiar atît de naiv și ignorant să cred acest lucru, că doar, nu-i așa, am trecut peste cîteva rînduri să-mi dau seama că nu este așa. Și l-am văzut duminică, după discuția purtată.

În dimineața de luni, după ce am urmărit La Vita e Bella, trecînd prin notițele Svetlanei Aleksievici, holbîndu-mă zece-cincisprezece minute la biblioteca din casa proprietarului, reflectez, filozofic, aproape raskolnikovește (dacă-mi este permisă adjecvitarea), asupra lucrurilor pe care le am de făcut în ziua respectivă, a ceea ce trebuie să scriu și mi-a venit în minte Orwell, un autor despre care am auzit de multă vreme, care mi-a fost recomandat insistent de ceva vreme și despre care am auzit că a scris despre totalitarism.

Nu am stat prea mult pe gînduri și zău că-mi pare rău că nu am viteza lui Flash, dar în următoarele ore am dat buzna peste Ceainăria Cărturești Verona, un loc al amintirilor literare din perioada facultății, de unde am cumpărat Ferma Animalelor; pentru cei care încă nu au parcurs-o, vă pot spune că nu este tîrziu, este nuvela pe care o poți citi la orice vîrstă; secondată, bineînțeles, de 1984 – exact în această ordine.

Legătura dintre cele trei opere (Ultimii martori, în primul rînd, La Vita e Bella și Ferma Animalelor) este dictată de tema totalitarismului, de inocența furată a copilăriei de către mințile înguste ale unor conducători, iar după ce am fost lovit de-a binelea de Orwell, prin 1984, mă tot gîndeam la unii conducători de azi și la alegerile pe care le facem în momentul în care, spre exemplu, suntem în cabina de vot. Cam ce gîndim cînd ar trebui să votăm noi, cei din generațiile ’90, 2000 încoace? Să fim ignoranți, la asta ne gîndim, să nu ne informăm, să ne grăbim cu deciziile pe care le luăm și să constatăm că nu ne convine cine ne conduce și mergem la protest. Personal, cred că prin votul meu am cîștigat și dreptul de a protesta, pentru că am conștientizat faptul că nu vreau să fiu complice cu ignoranța, pentru că vreau ca inocența copiilor mei să nu fie furată și, bineînțeles, pentru că nu vreau să trăiesc clipa în care nu pot fi liber. Sigur, acum, că suntem liberi, putem să mergem sau nu la vot și este dreptul fiecăruia să decidă ce vrea să facă, dar acest drept este posibil și datorită copiilor care au supraviețuit totalitarismului. Și aud foarte des: eu nu am trăit atunci, nu știu ce s-a întâmplat.

„Cum ai putea să comunici cu viitorul? Nu e cu putință - prin natura însăși a lucrurilor. Din două, una: ori viitorul o să fie la fel ca prezentul, caz în care nu l-ar mai asculta nimeni, ori o să fie altfel decât prezentul..." (George Orwell, 1984, Polirom, 2012, p. 13)

Întorcându-mă la roman, mă tot întrebam, recitind și prima parte a acestui articol, cam cum ar fi fost, dragă cititorule tînăr, dacă, spre exemplu, vesela Valia Matiușkova (pp. 115-117), lăcătușul Volodea Ampilogov (pp. 122-125), aviatorul Sașa Strelțov (pp. 126-127), inginerul Valika Nikitenko (pp. 144-146), președintele Volodea Barsuk (pp. 153-154), antrenorul Vasea Sigaliov-Kneazev (pp. 173-178), profesoara Raia Ilinkovskaia (pp. 197-199), doctorul Andrei Tolstik (pp. 207-209), directoarea Tonia Rudakova (pp. 215-217), jurista Lena Aronova (pp. 220-223), inginera Liudmila Nikanorova (pp. 239-243), pictorița Ania Grubina (pp. 261-264), constructoarea Ira Mazur (pp. 267-270), fotograful Tolea Cerveakov (pp. 279-281), bucătăreasa Ania Pavlova (pp. 290-291), sociologul Vase Saulcenko (pp. 307-308), electricianul Arseni Gutin (pp. 317-318), inginera Valia Brinskaia (pp. 319-328) și mulți alți copii, supraviețuitori, cred eu, ai cele mai nefaste perioade moderniste, cum ar fi fost ca ei, în frunte cu Giosue, să fi făcut o revoluție, să se fi organizat ca animalele lui Orwell și să fi stabilit ei modul în care vor să fie conduși, modul în care vor să copilărească? Cum ar fi fost?

Sigur, nu este reală mingea pe care am ridicat-o la fileu (poate nici justă), dar dacă am sta și ne-am gîndi bine, dacă am sta și am citi fiecare poveste în parte, dacă am asculta fiecare voce supraviețuitoare, dacă am avea răbdare cu fiecare suflet și dacă am realiza că, așa cum bine marchează, spre exemplu, tematic, Kundera, în Insuportabila ușurătate a ființei, Marquez, în Un veac de singurătate, Kafka, în Procesul și Cervantes, în Ingeniosul Hidalg Don Quijote de la Mancha, deciziile pe care le luăm în prezent, acțiunile din prezent și tot ceea ce gîndim în prezent, toate acestea, in corpore, cum spune și Orwell, pot avea repercusiuni în viitor și, cel mai important, nu ne putem întoarce să le schimbăm, și că, oricît de mult ne-am dori, nu ne putem întoarce în timp să schimbăm prezentul.

Însă ceea ce cred că putem face este să conștientizăm că iluminarea fiecăruia dintre noi ține numai și numai de individul din prezent, că mâine poate fi decis de azi, că ceea ce scriu acum, cine știe, te poate ajuta să gîndești mai liber, să ai o perspectivă mai bună a viitorului apropiat, printr-o decizie pe care o iei acum sau prin pagini pe care le parcurgi în prezent. Acum poți face asta, poți decide pentru viitorul tău, atunci nu ai fi avut de ales și iar o să-mi spui că nu te gîndești la ceea ce au trăit copiii atunci, pentru că nu trăiești acele momente și, din fericire, așa este, dar sper să avem norocul să nu fim înconjurați, în România, pentru ignoranță, de un duet ca Squealer-Napoleon sau de Fratele cel Mare.

Dar ceea ce am învățat din Ultimii martori este că lumea a fost altfel și că poate fi (în unele locuri, încă mai este), din păcate, oricînd la fel, că dacă nu aș fi avut prieteni care să-mi recomande un film bun, că dacă nu aș fi înconjurat de oameni informați, că dacă nu aș fi citit despre trecut, nu aș fi apreciat prezentul, că, spre exemplu, dacă generația anilor ’80 din România nu ar fi protestat împotriva acestui sistem politic, noi, copiii generațiilor totalitariste, nu ne-am fi bucurat de libertatea de a scrie liber, de a decide ceea ce facem acum și de a trăi – da, așa este, copiii de atunci, cei mai mulți dintre ei, nu aveau libertatea de a trăi, iar Ultimii martori este una dintre antologiile excelente, unde Svetlana Aleksievici nu numai că a depus o muncă titanică în culegerea acestor povestiri, dar a reușit să transmită fiecare poveste astfel încît eu, cititorul, să pot asimila puterea evenimentelor petrecute în acea perioadă și trebuie să repet: traducătorul a avut un rol esențial.

Mai multe