Cum să fii dilematic în lumea Ultimilor martori (I)
Lili stă în cădiță,
Strigă tare din băiță:
„Ah, cît mi-e de ciudă
Că e apă udă!”
Ești dilematic, deci scrii!
Sunt în avionul care mă duce spre Utrecht, mă gîndesc la faptul că Simona Halep a pierdut azi-noapte (20 august 2016 – n.a.) semifinala turneului de tenis de la Cincinnati, tot azi-noapte, în timpul partidei Steaua București - Dinamo București, partidă la care am fost invitat, aud că mîine Olimpiada de la Rio va coborî cortina. Gîndurile acestea m-au provocat și, cum treceam cu privirea prin avion și prin cîteva pagini din Cronica din Travnik a lui Ivo Andrić, m-am gîndit să-mi deschid laptopul, să notez repede acțiunile de peste drum și să mă pun pe scris un text pe care-l tot urmăream de ceva vreme.
Așa cum bine ați intuit, mergem împreună în călătoria celor aproximativ două ore și jumătate de zbor, călătorie în care am cunoscut unul dintre cele mai bune echipaje de bord, am mai observat o familie musulmană zîmbăreață, o familie asiatică, un grup de tineri din Olanda, cîțiva români veseli - printre care o doamnă care se află la sfîrșitul unei cărți pe care nu o pot identifica (se află la trei scaune distanță de mine, pe diagonală) -, pe fata din dreapta mea, care citește Împăratul muștelor, pe iubitul ei (după mișcările tandre dintre cei doi), pare-mi-se, care avea Un veac de singurătate; s-ar putea să mă înșel, nu știu, poate este vorba despre Povestea tîrfelor mele triste; nu-mi este clar, dar sigur am citit numele G.G.M., pe cotor. Urmărind ultima activitate, mi-am adus aminte de activitatea de dilematic de pînă acum și de ultimele povești de dragoste pe care le-am cunoscut prin Pădurea norvegiană și Iubiri caraghioase și, făcînd o retrospectivă rapidă, am realizat că 2016 este anul compilațiilor și asta se datorează și faptului că în ultima lună au trecut pragul casei mele cîteva volume care m-au făcut să ajung la o astfel de concluzie. Mă gîndesc aici la Cele mai frumoase 111 poezii de dragoste din literatura româmă, volumul celor doi dilematici Radu Vancu și Marius Chivu, apoi, așa cum era de așteptat, am dat buzna, invitat de Dilemă peste Ana-Maria Sandu, prin Cu ochii-n 3,14, am continuat cu Iubirile caraghioase ale lui Kundera și am terminat cu Ultimii martori ai Svetlanei Aleksievici, volum publicat chiar în anul nașterii mele: 1985.
Decizia de a termina seria de compilații de vacanță cu Svetlana se datorează faptului că mă așteptam să fie o carte cu un mesaj puternic, iar gîndul a fost susținut de o prietenă care a parcurs opera, după ce i-am spus care sînt operele lunii august. Și-n aceste momente îmi vine-n minte un obicei de concediu (nu academic) pe care-l tot practic de cîțiva ani încoace: merg în librăria mea preferată din Centrul vechi al Capitalei (despre care am aflat mai multe de la Arthur Suciu, prin volumul său de picanterii În Gaură), mă duc țintit spre o carte din lista lecturilor de vacanță, trec și notez alte volume, mă duc la primul etaj și mă așez în locul special creat pentru noi, cititorii-vizitatori. Făcînd acest lucru și cu Ultimii martori, am citit mesajul Svetlanei de pe spatele cărții, un mesaj care îți dă sentiment care te face ahtiat de poveste și simți că va fi un lac de clarobscururi.
Așadar, pe modelul numărului 111, am extras din primele 111 pagini cîteva mesaje sfîșietoare ale copiilor care au trăit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar vă recomand să parcurgeți toată cartea. Singura remarcă pe care o voi face este că lacrimile sînt împărțite astfel: martor, scriitor, traducător și cititor.
● Natașa Golik, 5 ani (în prezent e corector)
Am învățat să mă rog... Îmi aduc aminte că în război am învățat să mă rog. (p. 14)
● Katia Koroliova, 13 ani (în prezent e inginer hidrotehnist)
Am să vă povestesc despre miros. Cum miroase războiul. (...) Era iunie, iar lunile mai și iunie din ’41 au fost reci. Dacă la noi liliacul înflorește cam prin mai, în anul acela a înflorit la jumătatea lui iunie. Și pentru mine, începutul războiului a rămas asociat cu mirosul de liliac. Cu mirosul de mălin... Pentru mine, copacii ăștia miros mereu a război. (...) Și liliacul înflorise așa de tare în anul acela... Și mălinul înflorise așa de tare. (pp. 16-19)
● Zina Kosiak, 8 ani (în prezent e coafeză)
Nu numai copiii de la orfelinat nu aveau ce mînca, mureau și oamenii din jurul nostru, pentru că dăduseră totul pentru front. La noi erau două sute cinci zeci de copii. O dată ne-au chemat la masa de prînz și nu era nimic de mîncare. Stau în sala de mese educatoarele și directorul și se uită la noi cu ochii plini de lacrimi. Și aveam noi un cal, Malika... (...) A doua zi l-au omorît pe acest Malika, și ni s-au dat apă și cîte o bucățică din el... Dar multă vreme ne-au ascuns acest lucru. (...) În clasa a treia am fugit din casa de copii. M-am dus s-o caut pe mama. M-a găsit în pădure flămîndă și epuizată, moș Bolșakov. (...) Războiul s-a terminat... Aștept eu o zi, două, nu vine nimeni după mine. (...) M-am urcat într-un tren, m-am băgat sub o banchetă și m-am dus (...) Unde? Nu știam. (...) Ai mei au dispărut undeva, în timpul unui bombardament... Mi-au povestit mai apoi vecinii: plecaseră amîndoi să mă caute. Am cincizeci și unu de ani, am deja copiii mei. Dar oricum o vreau pe mama. (pp. 21-23)
● Mișa Maiorov, 5 ani (în prezent e doctor în științe agricole)
În timpul războiului îmi plăceau visele despre viața trăită pe timp de pace, despre cum o duseserăm înainte de război. (p. 30)
● Lida Pogorjelskaia, 8 ani (în prezent e doctor în biologie)
Mai țin minte că, pe drum, cînd mergeam să ne refugiem, am nimerit sub bombardament și am fugit să ne ascundem nu la mama, ci la soldați. După ce s-a terminat bombardamentul, mama ne-a certat că fugiserăm de la ea. Degeaba: cum au început din nou bombele, am fugit tot la soldați. (p. 47)
● Volodea Cistokletov, 10 ani (în prezent e muzician)
După un bombardament, îmi aduc aminte de un morman de cărți în mijlocul cărămizilor sparte; am ales una, se numea Viața animalelor. Mare, cu niște ilustrații frumoase. N-am dormit toată noaptea, nu mă puteam opri din citit... Țin minte că nu luam cărți de război, nu voiam deloc să citesc despre război. Doar despre animale și păsări. (p. 50)
Sunt întrerupt de copilotul care ne anunță faptul că trebuie să închidem aparatele tehnologice, să verificăm centura de siguranță, faptul că în Amsterdam – de aici voi lua trenul spre Utrecht - sunt 15 grade Celsius, să ne dăm ceasurile înapoi cu o oră și ne-a mulțumit pentru că am ales compania aeriană. Într-adevăr, prietenul fetei citea Povestea tîrfelor mele triste. După ce trec de toate sectoarele de securitate din aeroport, mă opresc în Amsterdam pentru cîteva ore să termin jurnalul.
● Lionea Hosenevici, 5 ani (în prezent e constructor)
Mi-au rămas în minte culori... Aveam cinci ani, dar țin minte foarte bine... Casa bunicului meu, galbenă, din lemn; dincolo de gardul de scînduri, pe iarbă, sînt niște bușteni. Nisipul alb în care ne jucam era parcă decolorat. Alb de tot. (…) Deodată, mama nu mai e. Dispare, rămîn bunica și bunicul. Am un prieten cu doi ani mai mare, Jenea Savocikin. El are șapte ani, eu, cinci. Învăț să citesc pe o carte de povești de frații Grimm. Mă învață bunica, ea are metoda ei; cînd se supără mai încasez și cîte un bobîrnac în frunte: „Of, băiete!” Și Jenea mă învață. Cînd citește cartea, îmi arată literele. (pp. 54-55)
● Volodea Parabkovici, 12 ani (în prezent e pensionar, beneficiază de pensie specială)
Trăgeau direct în noi... Oamenii cădeau la pămînt... În țărînă, în iarbă... „Închide ochii, băiete!... Nu te uita...” mă ruga tata. Mi-era frică să privesc și cerul – era negru de avioane – sau pămîntul – peste tot erau numai oameni morți. Un avion a trecut jos, aproape de noi... Tata a căzut și nu s-a mai ridicat. M-am aplecat deasupra lui: „Tată, deschide ochii!... Deschide ochii, tată!...” (...) Am fost smuls de lîngă el, dar multe zile după aceea mergeam și mă tot uitam în urmă – îl așteptam pe tata să mă ajungă. Mă trezeam noaptea și îi auzeam vocea... Nu puteam să cred că nu mai există. Rămăsesem singur, doar în costumul meu de postav. (pp. 57-58)
● Laria Lisovskaia, 6 ani (în prezent e bibliotecară)
Mi-l amintesc pe tata... Și pe frățiorul meu... Tata era partizan. Nemții l-au prins și l-au executat. Mama a aflat de la niște femei că fuseseră omorîți – tata și alți cîțiva. S-a repezit spre locul unde zăceau toți întinși pe pămînt… Atît mi-a rămas toată viața în minte, că era frig, iar pajiștile se acoperiseră cu o pojghiță de gheață. Și ei stăteau întinși pe pămînt, numai în ciorapi… (p. 61)
● Tamara Parbimovici, 7 ani (în prezent e secretară-dactilografă)
Tot timpul m-am gîndit la mama. Am pierdut-o din primele zile. În timp ce dormim, tabăra noastră de pionieri este bombardată. Sărim toți din corturi, alergăm și strigăm: „Mamă! Mamă” Educatoarea mă ia de umeri și mă scutură să mă liniștesc, dar eu strig întruna: „Mamă! Unde e mama mea?” Pînă ce mă lipește de ea și îmi spune: „Eu sînt mama ta.” (…) Și astăzi… Toată viața am plîns în momentele fericite. Mă năpădesc lacrimile. Toată viața… Soțul meu… Sîntem îndrăgostiți de mulți ani. Cînd m-a cerut în căsătorie - „Te iubesc. Hai să ne căsătorim!”-, eu aveam ochii în lacrimi… El s-a speriat: „Te-am jignit?”„Nu! Nu! Sînt fericită!” Dar niciodată nu pot fi pe deplin fericită. Nu reușesc. Mă tem de fericire. Mi se pare că acuși-acuși o să se termine. Tot timpul trăiește în mine acest „acuși-acuși”. O frică din copilărie. (pp. 66-67)
● Vera Tașkina, 10 ani (în prezent e muncitoare)
Înainte de război plîngeam mult… Murise tata. De foame, fratele meu a mîncat cărbuni din sobă. A ros la ei toată ziua. Cînd am băgat de seamă, în sobă se făcuse o gaură. Mama a luat ultimile lucruri din casă, s-a dus la piață și le-a dat pe cartofi și pe porumb. A fiert atunci mămăligă, a împărțit-o, și noi ne uitam la castron. Am rugat-o: „Putem să-l lingem?” Și l-am lins pe rind. Iar după noi l-a mai lins și pisica, și ea flămîndă. Nu știu ce-a mai găsit. După noi nu mai rămăsese nici un strop. (pp. 68-69)
● Dima Sufrankov, 5 ani (în prezent e inginer mecanic)
Țin minte că-i invidiam pe gîndaci: sînt așa de mici, că mereu pot să se ascundă undeva, se strecoară sub pămînt… Îmi imaginam că, după ce mor, o să mă fac animal sălbatic și o să fug în pădure. (p. 82)
● Vera Novikova, 13 ani (în prezent e dispecer la un depou de tramvaie)
Cîți ani au trecut!... Și tot groaznic e… (…) A ars casa… Am săpat în cenușă, dar n-am găsit nimic, numai niște furculițe arse. Soba rămăsese așa cum era, acolo fusese mîncare – niște blinii amărîte. Cîți ani au trecut!... Și tot groaznic e… Verișoara mea a fost spînzurată… Soțul ei era comandantul detașamentului de partizani, și ea era însărcinată. (…) De ce v-am povestit? Acum mi-e și mai groază decît atunci. De aceea nici nu vreau să-mi amintes. (pp. 93-94)
● Sașa Kavrus, 10 ani (în prezent e doctor în științe filologice)
În casa noastră (Svetlana face referire, în același paragraf, la satul Brusî, raionul Meadelski din Polonia – n.a.), înainte de război, fusese sovietul sătesc, dar nici un om nu a arătat spre tata. Nu l-au trădat. (…) Satul nostru a fost incediat în ’43... În ziua aceea săpam cartofii. Vecinul meu Vasili luptase în Primul Război Mondial și știa puțin limba germană. A spus: „Mă duc să-i rog pe nemți să nu dea foc satului. Aici sunt copii”. S-a dus, i-au dat foc chiar lui. Au dat foc la școală, au ars toate cărțile, grădinile noastre de legume, livezile. (pp. 95-96)
● Oleg Boldîrev, 8 ani (în prezent e maistru)
Se pune întrebarea: ce e mai bine, să-ți aduci aminte sau să uiți? Poate e mai bine să taci. Eu mulți ani am uitat. (p. 98)
● Zina Gurskaia, 7 ani (în prezent e rectificatoare)
Mă uitam la ei cu ochi de fetiță… Fetiță de la țară. Cu ochi larg deschiși… Am văzut de aproape primul neamț… Înalt, cu ochi albaștri. Și m-am minunat: „E așa frumos și omoară”. Erau frumoși… Probabil este cea mai puternică impresie a mea. Prima impresie de război. (p. 109)
● Kima Murzici, 12 ani (în prezent e reglor de aparatură radio)
La noi în casă erau multe cărți, portretele lui Lenin și Stalin. În primele zile de război le-am îngropat în magazine, am păstrat numai Copiii căpitanului Grant de Jules Verne. Doar cartea preferată. Tot războiul am citit și răsucit din ea. (p. 111)
(va urma)