Cum mi-am făcut prieteni muncind

Mîine apare în Dilema veche un dosar numit „Ce-am avut și ce-am cîștigat la Festivalul Dilema veche”. Așa că îmi permit, în loc de „promo”, cîteva mărturisiri.

Acest festival mi-a adus mai multe bucurii decît mi-aș fi închipuit. Dar, înainte de toate, mi-a adus bucuria de a lucra cu oameni minunați, care mi-au făcut zilele senine și au transformat „activitățile de organizare” în momente dintre cele mai plăcute. Sînt mulți – și am să scriu altădată despre fiecare. (Căci am de gînd să scriu un serial de amintiri de la Dilema, în care să povestesc ce-am făcut și ce-am trăit în mai bine de douăzeci de ani de redacție, cu festival și Clubul Dilema veche cu tot). Acum însă vreau să scriu despre doi dintre ei, de care m-am legat foarte mult în ultimii ani.

Festivalul nu s-ar fi putut face fără Alina Stoian. A intrat în joc de la prima ediție, din 2011, și a pus mai mult suflet decît mine în tot ceea ce s-a întîmplat, an de an, în Cetatea Alba Carolina. Alina este omul-care-rezolvă-orice. Muncește cît trei și nu se lasă pînă nu termină ce are de făcut. Pare să nu cunoască noțiunea de „timp liber” (care, de altfel, nici nu i se potrivește). Cunoaște, în schimb, tot ce mișcă „pe piață”. Și cunoaște o sumedenie de oameni pe care îi tratează cu o atenție prietenoasă și îndatoritoare. Are o memorie fabuloasă și un simț al detaliilor ieșit din comun: vede tot, observă tot, dichisește fiecare mărunțiș cu o grijă egală. Cînd e de organizat vreun eveniment – căci ea s-a ocupat nu doar de festival, ci și de alte evenimente dilematice – te poți baza pe ea de la început pînă la sfîrșit, nu-i scapă nimic. Dar, dincolo de toate acestea, are un umor rar, o spontaneitate de invidiat și nelimitate resurse de a ieși zîmbind din orice situație complicată. Și nici cu creativitatea nu stă deloc rău: sloganul festivalului – „Noi sîntem ceilalți” – îi aparține. Și – știu, sînt subiectiv – mi se pare foarte bun: mulți oameni mi-au spus că i-a pus pe gînduri. Asta și trebuia. Nu voi avea niciodată destule cuvinte să-i mulțumesc Alinei pentru infinita ei capacitate de a se dedica Festivalului și Dilemei.

Pe dl Aurel Mitran l-am cunoscut tot în 2011, la prima ediție. De trei ani, muzicile din festival sînt alese de domnia sa. Am învățat multe de la dl Mitran și, deși mă tem că mă va „pedepsi” cu un zîmbet fin și neîncrezător, spun sincer că întotdeauna mi-a venit să-mi iau notițe, școlărește, după spusele sale. Căci, dincolo de selecția muzicală – pe care a făcut-o ca un mare profesionist ce este – dl Mitran mi-a fost alături, ceasuri întregi, discutînd despre festivaluri, despre ce și cum se întîmplă pe lume, despre ce și cum trebuie făcut. În realitate, conceptul și regia festivalului, de trei ani încoace, îi aparțin. Ca și multe idei „mici”, de detaliu, care au pus sarea și piperul fără de care o năstrușnicie ca asta – un festival făcut de o revistă – n-ar avea gust. M-a făcut să înțeleg, cu finețea sa și cu imbatabilul farmec de a argumenta discret și rafinat, că un festival „trebuie să spună o poveste”. Și m-a onorat pur și simplu cînd mi-a spus cît de mult crede în această poveste numită Festivalul Dilema veche. Nu voi avea niciodată destule cuvinte să-i mulțumesc dlui Aurel Mitran pentru farmecul cu care, picătură cu picătură, m-a învățat că acest festival merită să-și spună povestea mai departe.

Am muncit mult la acest festival, alături de mulți alți oameni. Dar, după cinci ediții și în așteptarea celor care vor urma, am vrut să fac această mărturisire. Nu prea reușesc, de obicei, să scriu texte „personale”. Nu-mi ies. Scriu mai degrabă rece și sec. De data aceasta, sper să-mi fi ieșit. Mi-am făcut prieteni – îndrăznesc să-i numesc așa – muncind. Și-am vrut să consemnez această bucurie, ca o deschidere la dosarul „Ce-am avut și ce-am cîștigat la Festivalul Dilema veche”. Căci, vorba lui Creangă, „nu știu alții cum sînt”, dar știu precis că eu am cîștigat. (va urma)