Cum a devenit normalitatea excepțională?

E una dintre întrebările pe care mi le pun din ce în ce mai des. Din multe motive. În primul rînd, pentru că am ajuns să mă bucur prostește, ca și cînd mi s-ar fi întîmplat nu știu ce minune, cînd cei cu care interacționez se poartă firesc. Adică, pun mîna pe telefon și mulțumesc cînd e cazul, răspund la ce îi întrebi, sînt politicoși, spun dacă pot sau nu să facă o treabă. Nu li se pare că li se cuvine ceea ce faci pentru ei într-o situație, nu subînțeleg nimic și nu li se pare implicit nu știu ce gest. Știți, e vorba despre lucrurile mici, dar care ne pot gripa iremediabil motoarele. Am obosit puțin de țîfna asta care ne transformă în niște neînțeleși. Care pot uita orice, își bagă picioarele, pentru că universul se mișcă, de fapt, în jurul lor și nu în jurul soarelui.

Am prieteni care locuiesc în alte colțuri ale lumii. Cînd îi întreb cum le merge și vorbim despre una-alta, ceea ce pare cel mai așezat la ei vine dintr-o delimitare a spațiilor, din interacțiunea cu oamenii cu care lucrează, cu instituțiile statului. Cu tot ce înseamnă ea, inclusiv cu salutatul omului care mătură dimineața pe stradă, cu regulile alea plictisitoare, dar care pot să-ți facă viața mai ușoară.  

Culmea e că această normalitate devine din ce în ce mai greu de inventat. Ne-o cultivăm în grupurile pe care le frecventăm. Dar, cînd depășim granițele lor, ce facem?

Politicienii noștri vor orice altceva, doar să nu fie niște oameni normali. Că, altfel, la ce ar mai fi bună puterea? Nu să te facă să te simți special? Anul de guvernare tehnocrată va rămîne o ciudățenie greu de digerat pentru un electorat învățat cu supraoameni. Dacă nu te vinzi așa, excepțional, s-ar putea să nu te cumpere nimeni și să pară totul îngrozitor de banal. Prea ieftin. Prea la îndemînă. Poate doar aroganța și fițoșenia îi fac pe ceilalți să pice pe spate.

Dacă te uiți în jur, s-ar putea să nu mai fie prea mulți nici cei care vor ca fiii și fiicele lor să fie niște copii obișnuiți. Pare ușor desuet, îi vor artiști, gata vedete, dacă s-ar putea. Performeri neapărat în ceva, altfel totul devine prea puțin.

Dar, într-o lume de burice ale pămîntului, cine mai are timp și chef să dea doi bani pe celălalt? Care  nici n-a avut altceva mai bun de făcut, și s-a trezit să fie diferit.