Cui să mulțumim?

În urmă cu mai bine de 25 de ani eram obligaţi să le mulţumim „din inimă” Partidului şi Conducătorului iubit. Învăţam de mici că datoria noastră era să fim recunoscători şi să ne exprimăm această recunoştinţă prin glasurile înflăcărate cu care recitam poezii patriotice, memorate „la normă”. Şi părinţii noştri mulţumeau în fel şi chip pentru ţara minunată în care avuseseră norocul de a se naşte, în vreme ce, în intimitatea apartamentelor lor de bloc socialiste, exersau înjurături care nu ajungeau la urechile nimănui. În aparenţă, eram o naţie de oameni politicoşi şi senini care nu îndrăznea să-şi arate nemulţumirea. Tot atunci au apărut palorile cenuşii, expresiile încrîncenate pe care încă le mai vezi şi astăzi pe stradă, „moaca de român”, cum a denumit-o un prieten scriitor, reconogsibilă oriunde, şi la New York, şi printre turiştii de la Turnul Eiffel. În realitate, eram o naţie de frustraţi.

După 1989, am primit în sfîrşit dreptul de a fi nemulţumiţi, de a da drumul la înjurăturile acumulate „între patru pereţi”, căci nu mai eram datori nimănui (bucureştenii, de pildă, au ajuns rapid în topul celor mai nepoliticoşi europeni). Şi pentru că nu mai putem da vina „pe sistem” ne înjurăm vecinii, colegii de birou, șefii, pe vînzătoarele de la butic, angajații de la taxe și impozite etc.. Avem tot dreptul, căci atitudinea lor ostilă nu lasă loc de un „mulţumesc”. Această elegantă şi discretă formulă de politeţe la care se poate răspunde cu altele, de tipul „pentru puţin”, „n-ai pentru ce” sau „cu plăcere” pare desuetă în România.  

La prima mea „ieşire” în Occident care s-a întîmplat relativ tîrziu, cînd deja obosisem să-mi imaginez „lumea de dincolo” am redescoperit plăcerea de a spune „mulţumesc” atunci cînd cineva îţi face loc să urci în metrou sau cînd un tînăr de culoare îţi ridică moneda de 10 cenţi atunci cînd îţi cade pe jos. Magia acelui mic moment, dintre doi necunoscuţi nu mi s-a părut deloc artificială, cum spun unii. Este vorba într-adevăr despre o politeţe „educată”, nu de una nativă, însă „occidentalii” nu sînt doar niște automate de zîmbete amabile, dar false, iar schimbul acela scurt de replici reprezintă o formă de comunicare. Nu mi-a lipsit deloc „moaca de român”. 

Cînd m-am întors în ţară, după aproape 2 săptămîni de mulţumiri şi de zîmbete în exces am trecut prin acea perioadă „de transformare”, de schimbare de atitudine. În primele zile a fost vorba de o detaşare care venea de la sine, căci eram încă cu un picior „dincolo”, aşa că îi mulţumeam comerciantul care mă înşela la cîntar, în piaţa Obor şi eram cu zîmbetul pe buze la coada de la supermarket, în vreme ce alţii îşi aruncau priviri pline de duşmănie. Mi-am dat seama că nu mi se răspunde în acelaşi mod şi deja simţeam un soi de resemnare, însă am perseverat. Îi mulţumeam femeii de serviciu, după ce îi atrăgeam atenţia că ar trebui să măture şi cojile de semniţe pe care le îngrămădea într-un colţ, scriam mail-uri lungi de mulţumire celor care îmi făceau mici servicii (aş fi fost în stare să răspund cu „mulţumesc” şi la spam-uri). După o vreme, am lăsat-o baltă. Am uitat de magia micilor momente de pe străzile unei alte capitale europene şi am revenit eu însămi la apatica „moacă de român”.

De atunci nu mai mulţumesc decît cînd e cazul şi în medii despre care mă asigur înainte că sînt într-adevăr prietenoase. În rest, n-are nici un rost. În schimb, cum trec graniţa mă „setez” din nou, căci primele zîmbete dintr-un aeroport străin provoacă un „mulţumesc” spontan. Mulţumesc în engleză, franceză, portugheză, greacă, poloneză, chiar şi în sîrbă, dar în română, prea puţin.