Cu ochii-n ecran

Dimineața, în primele 10 minute după ce mă trezesc, sînt deja în fața laptop-ului, verificîndu-mi mail-ul și frunzărind Facebook. E o operațiune care se va repeta pe parcursul zilei cam o dată la două ore. Pe Facebook, cîteodată, nici măcar nu mai sînt atentă la conținut, e un gest reflex, ca cel de a fuma – refresh and scroll. Cele două site-uri prin care chipurile comunic cu ceilalți sînt tot timpul deschise în bară. E sentimentul că ceva bun, ceva nou, ceva extraordinar, va veni înspre mine prin intermediul lor. Fals, desigur. Ambele n-au alt rol decît de a-mi încărca și îmbîcsi mintea. Totuși mă simt obligată să răspund la mail-uri și la mesajele de pe Facebook, treabă care îmi ia în mod indamisibil cam o oră, uneori două. Unele sînt importante, altele nu. O risipă de cuvinte care ar putea fi folosite altfel. Niciodată n-ați avut senzația că a scrie mail-uri e epuizant și inutil? Atîtea lucruri s-ar putea rezolva verbal, cu un telefon de două minute. Însă unii oameni se lungesc și la telefon, de aceea prefer să scriu. Măcar acolo pot pune punct. 

Prima parte a zilei, mi-o petrec tot în fața laptopului. În fața am deschise documente word, ca și acum. Scriu. Pentru Dilema, pentru alte proiecte mai mari sau mai mici cu deadline-uri precise, pentru cărțile mele. Punct doc reprezintă, de fapt, viața mea. Pagina albă, apoi miile de semne cu tot cu spații care se înșiruie unele după altele. Save as. Și, de multe ori, send. Rareori lucrez cu un singur document. Sînt deschise altele în paralel: ramasite.doc, ciorna.doc, documentare.doc. În plus, în bară, sînt site-urile „de lucru” printre care prietenul meu cel mai bun, dex online. Cînd am o scurtă pană de inspirație, fuga pe Facebook! Refresh and scroll. Dacă se întîmplă să pice Internet-ul, mă plimb fără rost prin casă. Teoretic aș putea să scriu „fără”, însă nu pot decît „cu”. 

La un moment dat, obosesc și iau pauze mai mari. Ies să mă plimb? Mă uit pe fereastră la porumbeii din curte? Nu. Cocoțată în vîrful patului, deschid tableta. Sînt fascinată de ecranul ei mare de 10, de culorile ei vii, de modul în care reacționeză la cele mai fine atingeri. Testez aplicații. Instalez și dezinstalez. Fac 2-3 misiuni rapid în joculețele mele de pe android. Cînt la pian pe un ecran. Și uneori, verific, același mail și același FB care au rămas deschise, de altfel, pe laptopul de pe birou, la cinci metri distanță de mine. Da, dar pe tabletă „se văd” altfel. 

Pe la 6 după-amiaza, ziua mea de lucru se încheie. Urmează odihna și relaxarea. Deschid jocul „de bază” online, un MMORPG în care sînt (aproape) leader de ghildă și am responsabilități. Chatuiesc cu ceilalți jucători, le dau sfaturi ce arme să-și cumpere, ce combinații de mercenari să folosească. Organizez raid-uri. Deschid mii de box-uri din care ar putea să-mi pice item-uri prețioase, dacă am noroc. Dar, de obicei, n-am. În lumea lui Indus - caracterul meu, nu există moarte, boală, singuratate. E o lume sigură și previzibilă în care oricine s-ar simți confortabili pentru o oră, două, pe zi. 

Seara, tîrziu, deschid televizorul, un ecran mort cu care nu pot interacționa. Caut un film „de adormit” (Pînă la ora aceea, am mai văzut cel puțin unul pe laptop sau tabletă. Am și citit.). Dacă nu găsesc, mă refugiez pe Animal Planet sau Discovery Science – văd elefanți, pinguini, galaxii, planete. Adorm cu televizorul deschis, prost obicei, dar plăcut. Un ecarn pîlpîie dincolo de pleoapele mele închise. E ca o extensie a realității, în care eu sînt în stand by. Pînă la urmă ecranul se stinge pentru că așa e programat. Atunci e întuneric. Și liniște. 

Desigur, n-am pus la socoteală drumurile zilnice, ieșirile în oraș, treburile domestice și altele. Adică momentele în care sînt screenless, ca să zic așa. Pentru că am refuzat să-mi iau Smartphone, ecranul lui mi se pare meschin. Și pentru că undeva trebuie, totuși, să mă opresc. Altfel ar exista filmulețele de pe telefon, alte jocuri, alt FB și refresh and scroll. Fără un ecran în fața ochilor mei, mă uit la oameni, la stradă, uneori la cer. Pentru că ochii sînt obosiți, de multe ori văd totul ca prin apă, e o senzație de irealitate. De parcă lumea de dincolo de ecrane ar fi cea adevărată, iar asta e doar un fake, o butaforie. Un peisaj larg pe care nu-l pot cuprinde cu ochii mă copleșește. Pur si simplu mă pierd în el.

Și mă întreb – dacă viața noastră se desfășoară astfel, oare de ce nu trecem direct dincolo ca să trăim definitiv acolo? Printre miile de semne cu tot cu spații, să ne dăm mereu refresh și să alunecăm pe toboganele scroll, să fim tot timpul forward și sent, să ne ducem traiul printre pinguini, leoparzi și planete?  Și din cînd în cînd să privim pe un ecran sau pe mai multe oamenii, strada, cerul, un peisaj mai larg, cum ar fi un răsărit de soare pe malul mării?