Cruzimea noastră și a celorlalți

Citesc Eseu despre orbire al lui Saramago. Și mi se pare cea mai teribilă cartografiere a cruzimii. Făcută de dragul puterii. Și rafinată, pînă la demență, în numele fricii.

Există cîteva momente în care mi-a venit să închid cartea și să ies din casă. Simțeam că aerul din rezervația orbilor se termină, așa cum li se împuținează, de la o zi la alta, cu cît numărul noilor „contagioși” crește, proviziile de mîncare. Unul e cel în care cei doi soți din salon se duc să ia porțiile de hrană care li se cuvin, după ce toate femeile de lîngă ei, inclusiv ale lor, au trecut printr-un viol colectiv. Pare un fel de plată pentru umilința totală. Dar n-o pot refuza pentru că încearcă să supraviețuiască.  

În cu totul altă dimensiune, aș trece episodul în care soția care vede își privește bărbatul care intră în patul oarbei frumoase. Nu-l oprește. În apropierea aceea scurtă a lor e doar pulsiune și disperare, nimic altceva. Și ea pare nu doar că e singura care mai vede, dar și înțelege cel mai bine. Îi mîngîie pe amîndoi, iar pe doctor îl ajută să se ridice, să-și tragă pantalonii și îl ghidează să ajungă și să se întindă în patul lor. Nu vorbesc despre asta, parcă ar ști că li se vor întîmpla lucruri mult mai groaznice. Simte că e doar începutul dezastrului care va urma.

În Fragii sălbatici, filmul lui Bergman, pe care l-am revăzut de curînd, există acea discuție din mașină dintre savantul Borg și Marianne, în care tînăra femeie îi spune că e un bătrîn egoist și îi face țăndări întreaga imagine despre sine, pe care și-a construit-o viață întreagă. Mi s-a părut că ține de același registru, doar că în cazul ăsta e vorba despre un fel de cruzime salvatoare. În care niște adevăruri spuse verde în față pot zgudui din temelii felul în care ne vedem noi și cum ne percep ceilalți. Odată detonate aceste iluzii, vezi cum poți să mergi mai departe. Dar, inevitabil, ceva se va schimba în tine și în lumea pe care ai senzația că o cunoști bine. Ți se deschid ochii și vezi altfel.

Dacă îi spui, însă, cuiva că a fost crud cu tine, într-o anumită situație, cel mai probabil, se va supăra. Cred că, uneori, poți să accepți mai ușor răul, decît cruzimea. Care doare, dar te și trezește.

Ne-o putem asuma? Trecem vreodată cu adevărat peste ea? Vă mai amințiți cînd ați întîlnit-o sau, din contră, cînd ați provocat-o? Cel mai probabil s-a întîmplat într-o poveste de amor. Unul iubește, celălalt îi refuză dragostea. I se vorbește despre dragoste, i se depun la picioare trăirile cele mai intense, dar el nu știe ce să facă cu ele. Îl lasă rece. Și vrea să scape din încurcătură cît mai repede. N-are de ales și va juca, așadar, așa-zisa carte a onestității. Îngrozitor de crudă și ea. Și îi va spune nefericitului/nefericitei că nu e îndrăgostit de el/ea. Dar va ști întotdeauna că, la un moment dat, cruzimea lui se va hrăni cu slăbiciunea celuilalt.

Foto: M. Balabaş