Comunitatea aparentă

Trăiesc privindu-te apatici, îți comentează acțiunile și speră la nereușita lor. Te așteaptă pe băncuța de la umbră din fața blocului, pe treptele chioșcului de lîngă alimentară sau sprijiniți de gardul din fața agen­ției de pariuri din cartier. Întotdeauna se oprește cîte unul c-o poveste nefericită, cîte unul care se plînge de ceva. Atunci exultă, li se umple toracele de poftă de viață, tremură de plăcere pentru că nereușita ta le oferă justificarea că e degeaba să-ncerci în viață chestii, să experimentezi, să te miști, să trăiești. Ăștia trăiesc o viață goală de orice experiență proprie, dar plină cu poveștile altora, plină cu experiențele tale. Fiecare zi e o așteptare răbdătoare a următoarei povești. Nu militează la nivel de discurs pentru ceva anume, nu vor să devină cineva, a face un bine sau a construi orice, fie chiar și o idee proprie, nu i-a trecut prin cap și de regulă oferă justificări pseudo-filozofice prin care explică de ce stă el degeaba. Critică fără epuizare totul. Dacă stai la o vorbă, afli ultimele vești din comunitate chiar dacă nu vrei, chiar dacă tu erai un simplu trecător. Știi și despre ăla și despre celălalt, iar dacă e așa sau nu, nu contează. În general, crezi că ești invizibil, că nu spui prea multe despre tine, pagina de Facebook nu e plină cu poze și check-in-uri, și astfel (crezi că) ești ferit de „gura tîrgului“. Expresia asta „gura tîrgului“, o comunitate mică, indiferent că este de la oraș sau de la sat, arată că e vorba într-adevăr de un tîrg: toți ăștia strigă-n gura mare ce au de „vînzare“, ce au de arătat, sînt interesați să-ți ia ce ești dispus să oferi cît mai ieftin și să-ți vîndă cît mai puțin și cît mai scump.

Ești un subiect. Poți să nu stai între ei, că vor presupune oricum tot ceea ce nu știu despre tine. Pentru că preocuparea pentru ce deții tu, pentru ce faci tu în (și cu) viața ta în general este preocuparea principală a comunității din care faci parte. Ne trăim viața la ușă. La scara blocului. Acolo unde te vede cineva, unde cineva te știe, unde cineva te vorbește și ai de cele mai multe ori senzația că nu te vorbește de bine. Nu spunem (uneori nici familiei) că vrem să ne cumpărăm o mașină pentru că ne e teamă să nu stîrnim invidie, să nu gîndească vreunul aiurea despre treaba asta ca să trimită energii negative, ca în cele din urmă achiziția să nu se mai întîmple. Nu spunem că vrem să deschidem o afacere, că ne place de cineva cu care am ieșit la o primă întîlnire, că am primit o mărire considerabilă (sau doar o mărire) de salariu. Te și contactează unu’ care știe ce-nvîrți și îți spune cum vede lucrurile: „Ia zi, mă, ți-ai dat cu firma n cap?“ sau „Mărire?! Da, frate, da’ acuma ești sclavu’ lor pentru banii ăștia. Nu mai ai viață, gata!“, iar casa pe care vrei să o cumperi e prea aproape de ceva, e prea departe de altceva, oricum ai da-o, e prea scumpă, în momentul ăsta nu merită investiția și nu înțelege de ce-ți trebuie beleaua asta pe cap. Pentru că ei trebuie să-nțeleagă întotdeauna, pentru că faci parte din comunitatea care are o părere, care e o autoritate în raport cu felul în care îți trăiești tu viața în general.

„Este nevoie de un sat ca să crești un copil“ spune un proverb african. Mă tot gîndesc la valențele acestui proverb în raport cu comunitățile din România, în care vorbim despre toată lumea, sîntem preocupați în mod constant de ceea ce se întîmplă pe strada principală și-n „bătătura“ celuilalt. Apucături de sat, unde totul se discută-n fața porții, unde comunitatea trăiește pe stradă, unde te ridici pe vîrfuri ca să vezi „ce (și-)a mai făcut“ vecinul tău. Perfect explicabil, avînd în vedere că mulți dintre noi sîntem la prima generație de „urbaniști“, născuți și crescuți la oraș. Și pentru că societatea este un factor important de presiune în funcție de care trăim zi de zi, în funcție de care facem alegeri zi de zi, adaptarea presupune a spune nici prea mult, nici prea puțin și oricum altceva decît adevărul, a deschide ușa unei camere goale și, numai dacă este cazul, a păstra o relație aparentă cu comunitatea, pentru că la oraș, în România, se pare că asta-i relația comunității cu tine.

Foto: wikimedia commons