Cîteva reglaje fine

A fost nevoie de mult curaj pentru a ieşi pe străzile Bucureştiului în zilele Revoluţiei din decembrie 1989. Zeci de mii de oameni şi-au lăsat acasă familii ori prieteni şi au demonstrat împotriva regimului comunist. O ţară întreagă voia o viaţă mai bună. Atunci, eu aveam puţin peste şase luni şi mi s-a spus că pe 22 decembrie am dormit aproape toată ziua. N-am mai ratat însă protestele care au marcat ultimii ani. Nu ştiu cît curaj ne-a trebuit ca să ieşim pe străzi în februarie 2017, prelungite în 2018. Sigur mai puţin decît la Revoluţie. Dar unii demonstrează continuare, în Bucureşti, în ţară sau în afara ei. La tîrgul de carte de la Leipzig, mai mulţi scriitori români au purtat insigne cu #Rezist. La recentul Festival Spotlight din capitală, un tînăr a fost arestat pentru îndrăzneala de a fi proiectat acelaşi #Rezist pe faţada Muzeului de Artă. Protestul de tip sit-in #VăVedemDinSibiu a trecut pragul de 100 de zile. Aceşti oameni mă uimesc cu îndîrjirea lor şi-mi dau speranţă. Ce vor protestatarii de la Sibiu – şi ce vrem noi toţi – nu ţine doar de vieţile noastre. E vorba de bunăstarea pe termen lung a unei ţări întregi.

În afara micilor noastre universuri personale se află oameni pentru care traiul în România nu e deloc uşor. Pentru cele aproape 800.000 de persoane cu dizabilităţi, să iasă din casă înseamnă să aibă curaj. Cîte semafoare cu semnalizare acustică, pentru nevăzători, există în capitală? Cît de greu le e să circule celor aflaţi în scaune cu rotile, cu sau fără însoţitori, folosind metroul sau autobuzele? Ce se întîmplă cu bătrînii care nu mai pot ieşi din casă? Unde se pot angaja persoanele cu handicap? La noi, proiectele de accesibilizare a spaţiilor publice sau a transportului în comun sînt finanţate mai degrabă de cei din privat decît de către stat – deşi acesta e obligat printr-o directivă UE să se ocupe de această problemă. Nu doar capitala, ci multe dintre oraşele noastre nu par a fi făcute pentru oamenii cu dizabilităţi. La nivel de mentalitate, ţara noastră nu pare a fi potrivită nici pentru persoane LGBTQ+, copii care suferă de autism, bolnavi de SIDA sau tuberculoză, femei violate, mame care alăptează în public, romi ş.a. Însă aici nu e vorba doar de curajul unei minorităţi de a-şi cere drepturile. Protestăm pentru că noi toţi ne dorim un trai mai bun – nu e vorba doar de salarii, pensii, educaţie şi sănătate, ci şi mai puţină corupţie, mai multă toleranţă, mai puţină birocraţie, mai mulţi politicieni care ştiu să asculte.

Tema dezbaterii CreativeMornings Bucharest din martie a fost curajul. Adina Pintilie, speaker-ul invitat, a vorbit despre personajele din Nu mă atinge-mă, filmul ei recent premiat cu Ursul de Aur. E nevoie de curaj pentru a fi liber, pentru a nu fi aşa cum îţi impune societatea – pentru a nu accepta de-a gata tot ce-ţi este livrat de către cei de mai sus. Mi se pare că noi mai avem cîţiva paşi de făcut pînă acolo, două-trei reglaje fine de făcut sistemului pînă să funcţioneze corect pentru mai mulţi dintre cetăţenii săi. Dar şi aceste reglaje sînt un act de curaj.