Cîteva frînturi...

•  22 decembrie, dimineaţa: Eu, trezindu-mă din somn şi contemplînd uşor dezamăgit calmul aparent care învăluia oraşul;  22 decembrie, în jurul amiezii: Împreună cu fratele meu mai mare, bîntuind prin cartier (zona 13 Septembrie – Panduri -Academia Militară) într-o stare de excitare şi beatitudine. Un militar de vîrstă mijlocie, descheiat la butoni şi cu chipiul în dezordine, îmbrăţişînd o bătrînică. Amîndoi păreau că rîd şi plîng în acelaşi timp; 23 decembrie, dimineaţa: Tata şi cu mine, revenind spre casă dinspre aprozarul cartierului, din faţă căruia cumpăraserăm un brad. Eram bucuros, chiar extatic. Soarele strălucea orbitor, străzile erau uscate și păreau neobişnuit de curate şi îngrijite, aerul era rece şi pur. Dinspre Leu şi Antiaeriană se auzeau continue schimburi de focuri, dar nu reţin să mă fi simţit speriat sau măcar inconfortabil. Cred că îmi părea ceva normal, avînd în vedere grandoarea evenimentelor pe care le trăiam; 23-26 decembrie: Mama și cu tata, chinuiți de absența fratelui meu și de lipsa oricărei veşti de la el, după decizia lui de a se alătura unor colegi de facultate pentru a apăra Politehnica de terorişti; eu, din motive inexplicabile, nu eram îngrijorat deloc: eram convins că nu are cum să i se întîmple ceva rău; 24 (sau 25?) decembrie: eu, sunînd la secretariatul liceului ”Gheorghe Lazar” (după o discuţie aprinsă cu un coleg), pentru a întreba dacă liceul are nevoie de noi pentru a fi apărat. Vocea unui bărbat (la momentul respectiv am crezut că e portarul, celebrul ”Nea Caisă”; poate că a fost chiar el) spunîndu-mi să stăm potoliţi acasă, şi întrebîndu-mă dacă părinţii ştiu ce vrem noi să facem; 25 decembrie: eu, bucurîndu-mă (şi încercînd un sentiment de răzbunare şi justiţie) la vestea executării Ceaușeștilor. Părinţii mei, bucuroşi şi ei, însă mai reţinuţi şi oarecum perplecşi. Un vag sentiment de jenă şi de milă la scena legării mîinilor. Convingerea noastră comună că, de-acum, nebunia trasoarelor şi focurilor de armă va înceta. Totul însă învăluit în îngrijorarea grea a lipsei de veşti de la fratele meu; 26 (27?) decembrie: noi toţi, copleşiţi de bucuria reîntoarcerii acasă a fratelui meu, după o ultima porţie zdravănă de adrenalină: sunase dis-de-dimineaţă de la un telefon public că porneşte (pe jos) spre casă, dar a ajuns abia după vreo 8 ore. Asta în condiţiile în care se trăgea de peste tot, devenise un fel de zgomot de fond, iar drumul spre casă traversa zona fierbinte Leu/Răzoare. Explicaţia oferită părinţilor pe un ton nonşalant: se oprise la o amică să bea un ceai fierbinte şi să se mai pună reciproc la curent cu ultimele noutăţi. Îmi reamintesc, din relatările lui de atunci, şi diverse alte bizarerii: tuturor studenților care veniseră în apărarea IPB (şi declaraseră pe propria răspundere că făcuseră armata) li se distribuiseră pistoale mitralieră Kalaşnikov şi fuseseră dispuşi pe acoperişurile diverselor clădiri ale campusului. Apoi, s-a născut zvonul apei curente otrăvite de terorişti şi au urmat cîteva zeci de ore de sete cruntă; la un moment dat, un ”apărător” a cedat, spunînd că preferă să moară otrăvit decît deshidratat. Gestul lui de bravură disperată a însemnat şi curmarea zvonului, dar oricum nimeni nu mai ştia cum apăruse. Sau o altă ”întîmplare”: într-una dintre nopţile de veghe, într-o formaţie de 3 sau 4, studenţii ”apărători” au fost puşi să se mute de pe o clădire pe alta. În timp ce se deplasau spre noul ”obiectiv” pe una dintre aleile campusului într-o beznă totală, din neant a apărut o Dacie 1300 cu farurile stinse. S-a tras înspre ei din mers. Au sărit disperaţi în tufişurile care mărgineau aleea. Din fericire, nimeni nu a fost atins (şi nici nu au mai apucat să riposteze);  23-28 decembrie: tata şi cu mine, înarmaţi cu cîte un drug de fier, stînd de planton în holul blocului cu 8 etaje în care locuiam. Administratorul ”Asociației de locatari” (fost colonel de armată, căruia locatarii i se adresau tovărășește cu ”dom colonel”, şi căruia îi admiram vasta bibliotecă şi colecţie de discuri vinil de fiecare dată cînd părinţii mă trimiteau să plătesc întreţinerea) organizase toată stirpea masculină în plantoane nocturne de cîte 2 ore, pentru apărarea blocului de terorişti. Pe toate durată operaţiunii nu s-au înregistrat incidente: teroriştii nu păreau cu adevărat interesaţi de asaltarea blocului nostru. 26 (27?) decembrie: eu, scrijelind cu un creion pe tocul uşii bucătăriei cuvîntul ”CIINE!”, în timp ce la ”Televiziunea Română Liberă” curgeau ştirile despre teroriştii arabi sau despre trupele speciale ale lui Ceaușescu formate din orfani. A rămas acolo pentru mult timp după ce totul se terminase. Apoi, la un moment dat (cred că era deja după mineriade), l-am şters cu o gumă. Încercînd o oarecare senzaţie de ridicol, de jenă; 26 (27?) decembrie, dimineaţa: eu, constatînd că fereastra sufrageriei este perforată, dublul geam brăzdat de crăpături, şi cîţiva gură-cască în faţa blocului arătînd spre fereastra noastră cu degetul. Într-adevăr, un glonţ ne intrase în casă. L-am găsit pe covor, cu vîrful bont. Apoi am identificat şi locul în care lovise biblioteca. L-am păstrat pentru cîţiva ani mai apoi, într-o cutie de lemn. Coborînd în faţa blocului am aflat că, în noaptea precedentă, un activist de partid care-şi pierduse minţile se cocoţase cu o mitralieră pe blocul vecin (unde locuia) şi golise încărcătorul la întîmplare. Nu am aflat niciodată realitatea, însă, în acel moment, istoria asta ni se părea tuturor credibilă;  27 (28?) decembrie, după-amiaza: tata, întorcîndu-se de la serviciu (de formaţie economist, ”produs” al ISE Cluj la finalul anilor 60 -  pur şi simplu considera că e de datoria lui să meargă în continuare zi de zi la serviciu, conform programului normal de lucru) şi povestindu-ne de  de emoţiile încercate cînd Dacia noastră 1310, oprită la un ”filtru” undeva prin centru, i-a pus pe revoluţionarii înarmaţi în stare bruscă de alertă din cauza zgomotelor (clinchetelor) care se auzeau din portbagaj. Somîndu-l pe tata să deschidă, s-au lămurit: erau sticlele goale de 1l și 1/2l, pe care tata le căra preventiv după el prin oraş, pentru a nu rata eventuala ocazie de a cumpăra mult rîvnita ”apă minerală” pentru revelionul care se apropia. Sub imperiul stresului de moment, tata uitase de ele.  29 (30?) decembrie, după amiaza: eu, împreună cu 2 sau 3 colegi de clasă, în Piaţa Palatului, fugind ca nebunii în urma unei Dacii ”Papuc” albe, din care cineva arunca ziarul ”Libertatea”. Deja ninsese, iar macadamul era alb şi alunecos. La un moment dat am căzut, spre amuzamentul colegilor şi al meu. Alergam şi rîdeam, eram de neoprit.  Cîndva prin ianuarie-februarie 1990: în spatele blocului nostru sosise o maşină cu ”carne” (pentru aprovizionarea ”alimentarei” de la parter). Eu eram la liceu, însă cînd m-am întors acasă am aflat grozăvia. D-nul X, de la etajul 1 (tată a 2 fetiţe de şcoală primară) murise strivit între camion şi peretele blocului. Se alcătuise o coadă spontană la carne, el cred că era primul, iar şoferul, încercînd probabil să se apropie cît mai mult de uşa prin care se făcea aprovizionarea (”prin spate”) a alimentarei, a intrat într-un marche-arriere fatal. Pentru mult timp, trecînd pe lîngă uşa apartamentului lor, umbrită de o năframă neagră, am încercat un sentiment difuz de neputinţă, nedreptate, oroare.

•  În ziua de 22 decembrie 1989 împlineam 17 ani.

Foto: Denoel Paris (wikimedia commons)