Chinurile limbii române
În istoria recentă au existat momente în care spiritele s-au inflamat cînd un politician sau altul a ținut cîte un discurs într-o limbă străină aproximativă. S-a spus că vorbește prost și s-a făcut, pe bună dreptate, haz de necaz. Problema de fond, însă, rămîne felul în care se exprimă aleșii în limba română. Și nu mă gîndesc neapărat la greșelile punctuale, care sînt multe, triste și demne de personajele lui Caragiale. Ci de o exprimare atît de defectuoasă, de o relație atît de proastă cu ceea ce ar trebui să fie limba în care te-ai format și ți-ai construit sistemul interior de cunoaștere, care trădează mai mult decît niște lacune de gramatică. Să vorbești articulat și corect nu are cum să fie o opțiune. Asta le spunem (și eu, și Svetlana Cârstean) tinerilor cu care lucrăm la atelierele noastre de citit și de scris. E o parte din noi, o piele care ne îmbracă mai bine și mai eficient decît orice haină. N-o să poți avea niciodată încredere în cineva care se exprimă bolovănos și n-are proprietatea termenilor, chiar dacă, prin absurd, ar veni și ți-ar spune că are niște idei geniale care vor salva lumea. Nici un cont, cu oricîte zerouri ar fi el, nu va putea să cumpere sau să compenseze fragilitatea asta în fața limbajului, care în loc să te ajute să comunici eficient, îți pune piedică și te face să cazi în nas cînd ți-e lumea mai dragă.
Între ceea ce spui și cum spui există o interdependență. Cum să-l crezi pe un ministru care îți promite că va schimba și va face minuni din poziția sa, dacă lui îi ies din gură cuvintele șchioape? N-ai cum și dacă ai vrea.
La orele de gramatică de la școală am senzația că sînt mai importante noțiunile complicate, și nu cele de bază, care să te ajute să scrii și să vorbești corect. Fără dezacorduri, cu cîți „i” e nevoie să scrii sau să-ți intre în instinct cînd folosești „pe care” sau „decît” etc.
Sigur, noi avem probleme mai grave, ne-am dori pînă una-alta ca această clasă politică să nu mai fie „penală”. Și pare mai puțin important discursul public și felul în care se articulează el. Dar, din păcate, nu e vorba despre un detaliu insignifiant. Ci despre adevărul mic care răstoarnă carul mare. Pentru că în el stau, ca într-un seif cu ușile larg deschise, toate piesele. Aroganța, cărțile necitite, lipsa de rigoare, o anumită structură mentală, credința că poți și mai mult, mai ales cînd partidul îți spune că-l poți ajuta.