Chelneri și terase

De cînd mă știu mă atașez de locurile în care ies. Nu le-aș schimba nici moartă, pentru că nu-mi vine să experimentez la întîmplare. Îi înțeleg perfect pe cei care și-au băut cafeaua în același loc o viață întreagă.

Familiaritatea cu un spațiu mi se pare prețioasă. Chelnării ajung să te cunoască, și complicitatea aceea înseamnă că, la o adică, ar putea să-ți aducă ce vrei fără să mai fie cazul să te uiți în meniu sau să comanzi. Tipul înalt de la Home ne vede de cînd intrăm și ne întreabă: azi tot o bere Leffe rece și una mai caldă? Eu și prietena mea dăm rîzînd din cap și știm că ei îi va aduce sticla la temperatura camerei. Și nu e niciodată nevoie de explicații suplimentare. Se poate. Și se rezolvă într-o secundă. Cred că dacă l-am întreba ne-ar putea spune dintr-o ochire și în ce ape ne scăldăm în ziua respectivă.

La Copac, Dana și băieții care servesc, sînt întotdeauna drăguți. Ne salutăm și facem conversație și dacă ne vedem în afara terasei. E un sentiment tare bun să știi, că oricît de aglomerat ar fi într-o seară calduroasă, tot îți vor găsi un loc și n-o să-ți trîntească nimeni în față replica aceea nesuferită: “e tîrziu și bucătăria noastră s-a închis”.

Cîteodată mă gîndesc că chelnerii știu multe lucruri despre viețile noastre. Le împărțim într-un fel sau altul cu ei. Te văd într-o seară rîzînd, în alta trist ca dracu, te aud vorbind de una de alta. Îmi vine uneori să-i întreb cum se descurcă cu toate fîșiile de existențe care rămîn în aer după ce noi ne întoarcem la casele noastre.

Săptămîna trecută am fost cu niște prieteni să mîncăm La Rocca. Știam locul de mult timp, dar nu se întîmplase nimic care să mă împrietenească de-a binelea cu el. Rămăsese un restaurant simpatic, pe o stradă unde lumină cade spectaculos pe zidurile albe, cu terasă, dar nimic mai mult. Cineva la masa vecină mînca în după-amiaza cu pricina scoici. Și ni s-a făcut o poftă nebună. Am întrebat dacă au, chelnerul ne-a zis că nu. Domnul de care vă zic a venit imediat la noi, s-a prezentat: era unul dintre cei care se ocupau de cîrciumă. Și și-a cerut scuze: luase scoici doar pentru el, nu aveau în meniu. Dar ne-a promis că peste cîteva zile va aduce negreșit și va pregăti. Am rîs. Am stabilit că ne întoarcem, dar pe cuvînt că n-am crezut că o să se țină de cuvînt. În ziua stabilită ne-au servit cu scoici în sos de vin și, jur, din peisaj doar marea ne-a lipsit.

O mențiune specială în acest sezon de lenevit se duce la grădina de la Casa Oamenilor de Știință. Am o slăbiciune pentru acest loc umbros și ferit. Sigur, trebuie să ai noroc să nu fie închiriat pentru vreo sindrofie. Ultima dată cînd am fost acolo, o cioară își învăța puiul să zboare. Își făcuse cartierul general pe una dintre mesele de lîngă noi și de fiecare dată cînd chelnerul sau altcineva se apropia mai mult decît era cazul de odorul zburător, mama cioară se umplea de nervi. Și se dădea de ceasul morții, croncănind amenințător.

După ce ne-a luat comanda și am dezbătut ora de zbor, chelnerul ni l-a adus la masă să ni-l prezinte pe bucătarul Ninel. Un prieten comandase un fel de mîncare, iar bucătarul Ninel voia musai să vadă despre ce client era vorba. Cum ai putea să nu te binedispui la o scenă de felul ăsta?