Cheers, Damien!
Din ziua concertului, mă simt de parcă trebuie să mă mișc cu foarte mare grijă, pentru a nu strivi impresiile volatile ale (în)cîntării. Mintea mea păstrează viu farmecul tactil al texturii aerului din Sala Mare a Operei și felul în care spațiile dintre noi s-au impregnat de sunet, lumină, trăiri în comun, complice la o atmosferă unică. O atmosferă care vine de dincolo de stratosferă, din care Damien ne cînta: „I can be your astronaut, if you need some space.“
Parcă a vrut să ne dezarmeze de la început, cînd ne-a invitat să îi cîntăm alături la „Trusty and true“: „Come let yourself be wrong. Come, it’s already begun.” Atunci mi-am dat seama că nu urma să fim simpli spectatori, ci coparticipanți la acea experiență circulară, O, care, prin vocea lui Damien, își contura centrul. Își dezvăluia propria inimă, desfereca lacătele și ne oferea spațiul de a o face și noi: cu toate vulnerabilitățile incluse. La un moment dat, aproape că îmi simțeam inima bătînd în chitara lui.
După un tur de forță, într-o nu știu care ordine (pentru că am mai închis ochii din cauza luminilor puternice), probabil „Woman like a man”, „I don’t want to change you”, s-a reașezat la pian. Înainte de „Rootless Tree” a spus: „Back to depression. I know this is what you came here for.” S-a rîs. A simțit, încă o dată să-și „scuze” statutul de persoană fericită, adăugînd că nu știe ce să spună în privința audienței. În același spirit, ne-a împărtășit mai tîrziu o „tehnică a fericirii”: cu mîna la ceafă și capul sub apă, imaginîndu-și că-l ține cineva acolo, spune că e inevitabil să nu-și dea seama cîtă nevoie are de aer. Cînd nevoia corpului își spune cuvîntul, conștientizează că nu se mai gîndește la Trump, sau la vreo relație eșuată. Aer! Și celelalte gînduri dispar pînă… reapar. Și atunci știe că e timpul să reia tehnica. Nici urmă de gravitate în tonul său. Poveștile sale au ținut cîntecele de mînă.
Damien Rice cîntă muzică de trezit și îmblînzit balaurii cocoloșiți sub covor, deveniți o gîlmă deasupra căreia legile gravității o iau razna. Și ne țin. Pe loc. Țintuiți. Au mai fost: „Mustard Seeds” – la cererea publicului, „Older chests”, „The greatest bastard”, „Back to her man”, „Your Astronaut” – cel mai duios cîntec pe care l-am auzit în ultima vreme. La bis: suspinădorul „The Blower’s daughter” și „Cheers, darlin’!” – în compania unei spectatoare și a unei sticle cu vin.
M-a atins prefața la „The Box”. Cum ne-am obișnuit să criticăm, deși picăm în fața acelorași „greșeli”, perpetuînd un cerc. Vicios, de data asta. Creierul este ca o piață, unde toți vînzătorii vin spre tine și încearcă să te convingă să cumperi de la ei. Tu le spui: „Nu, mulțumesc, nu am nevoie.” și îți păstrezi direcția spre magazinul de ciocolată, așa cum ai intenționat la început.
Minunăția acustică și vizuală a sălii nu făcea decît să accentueze ideea conexiunii la acel miez de experiență mărturisită, care se descria prin vocea lui, învăluită în pulsul luminilor și ocrotită, uneori, de ceața care urca printre pleoapele stinse ale candelabrului. Întunericul te îndemna să-ți simți nimbul de singurătate și să-l lași să danseze printre altele, în conturul umbrelor. Pe fondul acusticii impecabile s-au întîlnit, tacit, dimensiuni umane. Din cînd în cînd re-cunoșteai cîte un oftat, un suspin sau adierea unor lacrimi. Totuși, n-a fost un concert trist, ci unul cu adevărat pur, în trăire.
Spectatorii curgeau spre casă, cîțiva dintre ei avînd bucuria de a mai sta cu Damien la un cîntec în spatele Operei. Am pășit spre ieșire ascultînd-o pe Nina cu „Feeling good”. Retragerea spectatorilor a făcut loc particulelor de emoție să se așeze: pe scenă, pe locurile goale, pe catifeaua odihnită a cortinei.
Concertul ăsta mi-a lăsat ferestrele larg deschise.
Foto: adevarul.ro