Ceva frumios
„Teama, Marcos. Teama de a te deschide prea mult, de a fi tu însuți atunci cînd nu funcționezi normal. Teama de patetism, care nu e boala ta, ci e percepția diluată a celuilalt, teama de compasiune, într-o lume îmbibată în perfecțiune, o lume ca un fără de sfîrșit concurs de miss sau de mister. Teama de a fi considerat un aparat stricat într-un magazin plin de alternative care aparent funcționează perfect, fără defect.”
„Gata, oprește-te, am înțeles, hai să bem.”
„N-am terminat.”
„Bine, te ascult, dar să știi că e ultima oară în seara asta, că se răcește berea.”
„Nu știi niciodată cînd e ultima oară, Marcos.
Nu știi niciodată cînd e ultima dată cînd vezi un prieten. Sau cînd ai ieșit ultima dată cu cineva. Cînd ai scos ultima dată un cort, cînd te-a prins ultima dată noaptea pe drum.
Nu știi cînd e ultima dată cînd te cerți cu cineva. Nu știi niciodată cînd ai fost ultima dată tu, cel de dinainte de a te fi schimbat. Sau ultima dată cînd te-ai uitat în ochii cuiva care apoi a dispărut din viața ta.
Nu știi cînd a fost ultima zi cînd ai fost copil.
Ultima dată cînd te-a bucurat o carte.
De desen.
Ultima dată cînd ai jucat cărți cu grupul de prieteni pe care îl credeai veșnic și indestructibil.
Ultima dată cînd ți-ai adus aminte ceea ce acum ai uitat.
Ultima dată cînd te-ai bătut cu zăpadă.
Cînd ți-ai făcut prieteni din plastilină.
Ultima dată cînd ai făcut un foc pe malul apei unde ieșeai în serile lungi de vară din ce în ce mai scurte acum, nu știi cînd e ultima oară cînd aștepți pe cineva cu emoție.
Nu știi cînd e ultima seară cînd ți-e dor de cineva.
Nu știi cînd a fost ultima dată cînd ai avut în față pe cineva căruia să îi spui totul, fără măști, fără a-ți lăsa din gînduri prin sertare.
Poate e chiar acum.”
„Ai terminat? Mi-e sete.”
„Nu. Spuneam de teama de a fi considerat un aparat defect. Mai știi radiourile alea vechi cu lămpi, da? Multe lămpi în spate și o lampă mică în față, ca un fel de lid, sau lider, mă rog. Cînd eram mic, învîrteam de butonul ăla pînă sărea de pe fix, sort of, aproape l-am deșurubat odată. Abia apoi am învățat că trebuia să învîrți cu mare grijă ca să prinzi ceva. With care. Cu grijă și multă răbdare, puteai ajunge la muzică. Iar în locul ăla unde muzica se auzea clar, lampa aia mică din față dreapta se aprindea, aproape magic.”
„Da, am avut și eu un radio din ăsta. Hai să bem, poate îmi dau seama așa unde vrei să ajungi cu povestea asta.”
„La oameni. Oamenii sînt exact așa: niște aparate de radio vechi, cu lămpi. Dar care nu se pot da singure mai tare. Care nu își pot căuta singure, în ele însele, postul. Și nu li se aprinde lampa decît cînd își găsesc rostul. Doar atunci muzica din ei se aude din nou, aproape magic.”
„I see.”
„Don't. Feel. And then you can listen. ”
„Povestea asta, dacă tot e lungă, ar fi bine măcar să fie cu happy end.”
„Aici e paradoxul. Un sfîrșit nu poate fi fericit decît dacă povestea continuă. Dar atunci nu mai e sfîrșit. Ar trebui inventat un alt cuvînt. Lewis Carroll invita odată la un exercițiu mental. Să te gîndești la două cuvinte, exemplifica el prin fuming și furious. Dacă ai darul cel mai rar dintre toate, o minte perfect echilibrată, vei spune frumios.”
„Ai și o morală la asta?”
„Da. Nu contează ce cuvinte folosești, cum le amesteci, cum le vorbești. Sau cum le scrii. Cum le pictezi, dacă folosești culoare cu luare aminte. Important e ca la sfîrșit să iasă ceva frumios.”
Foto: Lewis Carroll