Celui care nu are i se va lua

Răspuns la articolul lui Matei Martin, „Drepturile de autor în era digitală”

Cadrul juridic în care s-a produs sentinţa în cazul Google vs Sindicatul Autorilor (Authors Guild) îmi este nefamiliar; ştiam de dosarul acesta din şedinţele şi informările Federaţiei Europene ale Editorilor (FEP), ai cărei membri sîntem. De altfel, FEP a trimis încă de pe 22 aprilie către toate cabinetele Comisiei Europene un punct de vedere asumat de toţi membrii cu privire la situaţia din SUA. Cu toate acestea, ca simplu utilizator de Internet, nu pot să nu mă întreb de ce un gigant ca Google fuge de plata drepturilor de autor atunci cînd profită financiar de digitizarea atîtor milioane de cărţi, prin creşterea relevanţei căutărilor pe care le afişează şi, implicit, a numărului de utilizatori şi a veniturilor companiei. Şi, totodată, îmi aduc aminte de un miliardar român cu palat de marmură care s-a lăcomit la un teren somptuos pe malul lacului Snagov pentru care a plătit o redevenţa de circa 100 de euro pentru fiecare din cei 99 de ani ai concesiunii. Cu alte cuvinte, celui care are i se va mai da (sau îşi va lua singur, după caz). Iar celui care nu are i se va lua şi puţinul său.

În România, însă, sîntem încă departe de această discuţie – ca de multe altele din domeniu, din păcate. Noi luptăm încă la baionetă cu pirateria brută, cu acele nocive obiceiuri de a recomanda cu generozitate „prietenilor” (mai ales celor din lista de Facebook) fişierele .pdf ale unor cărţi aflate în comerţ. Sînt grupuri de Facebook, site-uri dedicate pentru acest lucru (scribd.com este doar vîrful icebergului), bloguri care cîştigă bani frumoşi din monetizarea acestui tip de conţinut. Ce facem pentru a stopa asta? În afară de a trimite (deja peste o sută de) sesizări şi de a cere ştergerea fişierelor pirat (treabă tot mai anevoioasă din cauza comportamentului tot mai autist al unor platforme de tip Blogspot – dacă nu ştiţi cine e în spatele Blogspot, puteţi afla dînd o căutare pe Google), mai încasăm şi respingerea în instanţă a acţiunilor noastre civile pentru că, în sistemul juridic românesc, dreptul de proprietate intelectuală are un statut ciudat, neasimilat dreptului de proprietate în general. Aşa că nu îl poţi transfera – dacă nu ai timp, chef şi bani – unei asociaţii din care faci parte ca să ţi-l apere.

Şi cînd asociaţiile de editori se raliază unei propuneri legitime a ORDA de remunerare a dreptului de împrumut public – directiva europeană în vigoare din 1992 şi nerespectată de România nici acum – ne trezim că statul preferă să ne lase să ne încăieram cu bibliotecarii, stîrnind în ei spaima că li se vor tăia bugetele şi aşa firave pentru a se pune deoparte bani pentru autori şi editori. Trebuie spus clar: statul (autorităţile publice centrale sau locale în calitate de ordonatori de credite) trebuie să plătească acest drept de împrumut public, nu bibliotecile sau clienţii lor. Bibliotecile au nevoie de finanţări mai mari nu pentru dreptul de împrumut public, ci pentru propriile nevoi (am şi uitat cînd a fost ultima licitaţie pentru achiziţia de cărţi pentru biblioteci), pentru salarii şi pentru sporirea numărului de angajaţi care sînt, la rîndul lor, într-o gravă suferinţă.   

Nu am văzut Uniunea Scriitorilor venind alături de editori în susţinerea dreptului de împrumut public – deşi ar fi principalii beneficiari ai sumelor. Dumnealor preferă să ne ameninţe la fiecare şedinţă a Comisiei de Cultură cu posibilitatea de a repune în discuţie Legea Timbrului Cultural, proiect iniţiat de Traian Dobrinescu şi de Varujan Vosganian, două faruri călăuzitoare ale breslei. Este, într-adevăr, mult mai uşor să îţi dai o lege cu dedicaţie în Parlament (Timbrul Cultural este la un pas de votul final, în plenul Camerei Deputaţilor) decît să te lupţi pentru un drept care, colateral, i-ar ajută şi pe alţii.

La fel cum nu i-am văzut alături de noi în încercarea timidă de a convinge ciupercăria de centre de copiere să plătească o sumă infimă pentru drepturile reprografice, dat fiind că prejudiciază fără jenă editorii şi autorii, copiindu-le cărţile fără acordul lor.

Dar, închei cu amărăciune, ce aşteptări putem avea de la o societate care îşi distruge (cu premeditare sau din pură prostie) sistemul cultural şi educaţional şi care se extaziază mai mult în faţă călugărilor morţi decît în faţa cărturarilor încă vii?

Mihai Mitrică este director executiv al Asociaţiei Editorilor din România (AER). 

Foto: wikimedia commons