Ce mai simțim?

Imaginați-vă un corp care poartă toate semnele experiențelor prin care a trecut. Zgîrieturi, operații, alunițe, urme de lovituri mai vechi sau mai noi. Unele porțiuni de piele au nervii tociți și sînt insensibile la stimuli și complet anesteziate. Pe ele poți să le atingi cît vrei. Par bine mersi, dar, de fapt, sînt moarte. Și, culmea, tocmai ele fac diferența. Sînt acolo nu să ne spună o poveste veche, ci ce mai simțim cu pielea vie rămasă.

Putem spune ce gîndim, ce o să facem, cum vom reacționa într-o situație sau în alta, dar nu anticipăm ce o să ne emoționeze într-o întîlnire sau o conversație, cînd citim o carte, vedem un film sau intrăm într-o expoziție. Iar întrebarea e simplă și actuală: unde sîntem noi cu adevărat în toată lumea asta complicată, cu o mie de fețe, care se mișcă mai ceva ca un carusel dement, care a luat-o razna?

Ne gîndim dimineața la tot ce avem de făcut în următoarele 12 ore. Ziua e defalcată, programul stabilit, obligațiile își cer drepturile și timpul se scurtează. Politica ne scandalizează și ne scoate în stradă. Copiii au de învățat, aleargă de la meditații la pian și tenis, presiunea crește, nimeni și nimic n-o mai dezamorsează. Puțini mai au răgazul să stea cu un roman în brațe. Și poate nu de timp e vorba, ci mai degrabă de stare. De neputința de a te mai sustrage unui ritm care înseamnă acțiune și nu contemplare.

Aud din ce în ce mai mulți cunoscuți că nu mai pot să citească literatură. Citesc mult, dar alt gen de texte: ancorate în imediat, specializate, care îi informează și îi ajută într-un fel concret. I-aș spune expunere la o supradoză de realitate. Și mă gîndesc la ea ca la o cursă a șobolanului, în care odată intrat, e din ce în ce mai greu să scapi. Și, recunosc, mă simt puțin ciudat, pentru că unii dintre noi se mai încăpățînează să scrie, nu pentru că n-ar avea altceva de făcut, ci pentru că nu pot altfel.

M-am gîndit de multe ori ce să le răspund, cum să-i conving să încerce și care ar fi argumentul care să-i convingă, de fapt? Cu adulții e la fel de greu cum e și cu copiii, cînd vine vorba de literatură. Singurul lucru care cred că funcționează e să le recomanzi o carte care ți se pare că le-ar spune ceva despre ei cei din momentul de față. I-ar atinge într-un fel în care nici n-ar putea spera. Altă metodă mai eficientă nu cred că există pe lumea asta.

Putem să facem o sută de lucruri bine, dar să ne fie extrem de greu să spunem ceva adevărat despre noi. Ce simțim? Ce ne place? Încercați! Poate fi un prim pas să scăpăm de senzația că totul se întîmplă în afară, dar, culmea, nu funcționează fără energia noastră.