Ce-i de salvat cînd vine o boală ca aceasta?

Cu politicienii, ne-am înțeles. Mare speranță de la ei, nu e. Nu au cum să facă mai mult decît pot. Dar să revenim la noi, „civilii”. Cum toată lumea a înțeles repede, coronavirusul ăsta îmbolnăvește mii de oameni, dar distruge zeci de milioane. Spaima a blocat economia. Locurile de muncă se pierd, banii și mărfurile nu se mai mișcă; „toată lumea stă în casă” a devenit „toată lumea se izolează”, ceea ce în economie este catastrofal.

Aud că avocații și Camerele de Comerț sînt asediate de solicitări de consultanță despre forța majoră: „cum să invoc forța majoră, căci nu mai pot respecta contractul pentru că totul e blocat, n-am vînzări și nu pot nici eu să-mi execut obligațiile mai departe?” Îți dai imediat seama că dacă toți invocă forța majoră în relațiile contractuale cu furnizorii sau clienții ne prăbușim. Economia întreagă nu e altceva decît o imensă rețea de contracte care se respectă, în care orice client e un furnizor pentru alt client, care la rîndul lui e un furnizor pentru altul și tot așa. Invocarea forței majore „în lanț” nu înseamnă ieșirea dintr-o situație imposibilă, ci o cădere în gol a tuturor strînși în brațe cu toți ceilalți.

Informația că mulți se gîndesc imediat la refugiul dat de invocarea forței majore m-a îngrijorat. Știu că românul este, de felul lui, panicos. Dar mai știu și că e șmecher. Adică, știu că e genul care, dacă ar putea să-și execute obligația cu un efort mai mare decît prognozase, n-o va face și va prefera să se folosească de orice ieșire. Conjunctura este acum favorabilă, chiar se poate invoca forța majoră, cauză exoneratoare de obligații, după lege și după mai toate contractele. Adaug la aceste trăsături de psihologie națională și spaima paralizantă, perfect justificată oricînd și oriunde, care se instalează într-o economie în asemenea momente.

Așadar, dacă chiar vrem să facem ceva extrem de important pentru propria noastră supraviețuire asta putem face: să încercăm cu orice efort să ne respectăm contractele, adică să ne ținem promisiunile între noi. Nu există agent economic, mic sau mare, care să nu depindă de îndeplinirea unor promisiuni (contracte). Nu-ți respecți promisiunile către cei cărora le datorezi, nici cel care-ți datorează nu le va respecta. Și unde ajungem?

Acolo unde nu se poate, să nu întoarcem spatele opunîndu-i partenerului contractual fatalitatea forței majore. Să renegociem, să mai discutăm, să căutăm căi – toți sîntem loviți. Sînt prea puțini cei cărora le merg afacerile din plin în aceste zile (mă gîndesc la lanțurile de supermarket sau la farmacii), iar aceia să știe și ei că e doar o febră trecătoare. În curînd și ei vor fi striviți de împrejurările acestea implacabile.

Vor apărea, de nu cumva au și apărut, profitorii. Se vor face mici averi speculînd această nenorocire. Există bestii umane, indivizi suficient de josnici să corupă și să se lase corupți în aceste zile – nici nu vreau să mă gîndesc cum vor merge achizițiile directe și rapide sub imperiul stării de urgență. Viermii se vor sui pe noi crezînd că am murit. Dar cea mai mare greșeală ar fi să ne comportăm ca morții! Să înțepenim, să putrezim, să dispărem. Greșeala asta n-o vom comite! Primul și fundamentalul semn de viață la care nu avem voie să renunțăm: să avem încredere unii în alții. Să continuăm să încheiem și să respectăm înțelegeri între noi – așa vom trece peste aceste încercări!

Nu puneți punct! Vorbiți cu cei cărora le datorați, vorbiți cu cei care vă datorează, înțelegeți-vă, renegociați și continuați să lucrați! Doar asta ne ține în viață. Și dacă se întîmplă să mai facă și Guvernul ceva bun, să fie primit. Dar baza e în noi, în fiecare dintre noi!