Căsătorie și gospodărie

Acum 25 de ani, cînd m-am căsătorit, aveam, printre altele, o foarte mare grijă: ce se va întîmpla cu treburile casnice după ce mă voi mărita. Cum vor fi ele împărțite între cei doi soți.

Pentru că ideea de căsătorie rezona, în mintea mea, într-un procent destul de mare, cu cea de gospodărie. Asta, pe de o parte, pentru că, în epocă (sfîrșit de ani 80) încă se subînțelegea, în mare măsură, că gospodăria e apanajul femeii. Și, pe de alta, probabil deoarece cuplul căsătorit pe care-l cunoșteam cel mai bine era cel al bunicilor mei, pentru care gospodăria era o preocupare perpetuă (de care, de altfel, am beneficiat și eu, copil fiind, cu vîrf și îndesat). Și pentru că-l vedeam pe bunicul meu mergînd regulat la piață, iar pe bunica mea, la fel de regulat, gătind, m-am gîndit că asta trebuie să însemne căsătoria: un du-te vino pentru de-ale gurii...

Desigur, nu eram atît de neșcolită într-ale vieții încît să nu intuiesc că aceeași instituție presupunea și alte lucruri, printre care unele de-a dreptul înălțătoare, cele mai înălțătoare, dacă pot spune așa – precum iubirea și împărtășirea. Dar pe astea, simțeam eu atunci, în vitejia mea a la Don Quijote, că le pot stăpîni. Gospodăria, însă, mi se părea partea goală a paharului, cea mîncătoare de timp, care te face să-ți ratezi viața.

Și atunci m-am apucat să scriu...pacturi. Pacturi despre ce credeam eu că înseamnă împărțirea sarcinilor într-o căsătorie. Împărtășirea idealurilor și împărțirea vieții de zi cu zi și a chestiunilor gospodărești. Aici intervenea și modelul părinților mei, pe care l-am lăsat mai la urmă în mod intenționat. Acolo era democrație totală, și, pe scurt, mai nimeni nu făcea treburile gospodărești. Aveai impresia că se făceau de la sine. De fapt nu era chiar așa, mama mea le făcea în general, dar nimeni nu i le impunea. Și nu am văzut, la noi acasă, vreo fărîmă de discriminare a femeii (și, desigur, nici a bărbatului).

Așa că, înainte de evenimentul matrimonial, eu asta îmi doream: să pun lucrurile pe făgaș cam ca la mine acasă, unde, din punctul ăsta de vedere, nu prea conta cine-i bărbat și cine femeie.

Pentru asta, cum am mai zis, am scris pagini întregi, și am obținut semnătura bărbatului to be pe aceleași foi mototolite, cu același pix cu care am scris și eu.

Să ne înțelegem: eu nu-mi doream să nu fac nimic în gospodărie; ci doar să nu fac numai eu, să facem cot la cot. În practică, în mare, cam așa s-a întîmplat. Oricum s-a demonstrat, în timp, că respectivul bărbat era și mai talentat la gătit, și mai răbdător în adormirea bebelușilor urlători...Eu, în schimb, puteam face altele...

Pactul s-a concretizat, nu am murit de foame, și nici nu ne-am înecat în praf și rufe murdare. Am supraviețuit. Mai greu, ce-i drept. Azi, însă, după 25 de ani, cînd mă uit în jurul meu, mi se pare ”ușor” hilar pactul meu de negospodărire exclusiv feminină. Cred și sper, din ce mai văd și aud, că, acum, lucrurile s-au mai normalizat și oamenii își împart cu voie bună treburile în gospodăriiile lor, matrimoniale ori nu.

Nu mai mi se pare ceva pentru care trebuie să militezi, cum mi se părea atunci. Nu mai mi se pare un capăt de țară. De altfel, multe realități sociale, în alt timp și din altă perspecticvă, nu mai sînt atît de înspăimîntătoare...Oamenii se ridică, în timp, deasupra lor...

În ceea ce privește rolul femeii în gospodărie, dacă e să privim statistic, cel puțin la noi, nu cred că nu continuă să fie predominant. Dar sper și știu că, pe ici, pe colo, cel puțin, s-a dus și prejudecata asta, într-o destulă măsură. Treburile gospodăriei, indiferent care, le face cel care are mai mult timp și mai multă disponibilitate în momentul respectiv. Iar ”la cratiță” poate sta oricine, se vede din numărul tot mai mare de bărbați bucătari talentați...