Camere suspendate

E trecut de unu noaptea și stau în camera 404 a unui hotel din Odessa. E liniște. Dacă trag draperia, dincolo de fereastră nu e strada sau Opera, ci alte camere, care mai devreme erau luminate. Acum s-au dizolvat în beznă. Curțile interioare au ceva promiscuu și adorabil. Am zărit, de-a lungul timpului, oameni care fumau sau beau, stăteau dezbrăcați în pat sau rezemați cu coatele de balustradele balcoanelor. Unii erau singuri, alții în cupluri. Păreau tăcuți, certăreți sau îndrăgostiți. Am călătorit destul de mult. Sînt cîteva locuri în care mi-am dorit să ajung, altele în care nu mi-am propus, dar s-a întîmplat.

Nu mi-a fost niciodată frică de avioane. Am zburat și cu aparate mici și, o dată, cu un elicopter. Mă simt bine în aer și nu mă gîndesc la nenorociri. Veneam de la un festival de literatură de la Zagreb și am glumit cu o prietenă, lîngă care stăteam, și care se cam speriase. Îmi amintesc că i-am spus atunci:

- Ne-au întors de la Munchen nu din cauza unei defecțiuni la aeronavă, așa cum ne-au anunțat la bord. Ci pentru că mai am de citit vreo 30 de pagini din Leviathan-ul lui Paul Auster și trebuie să-l termin în aer.

Mă înșelasem, toate se întîmplaseră doar ca noi să petrecem o seară într-un hotel de lîngă aeroport și să rîdem mai mult ca oricînd în viață.

E adevărat că nimic nu e perfect. În seara plecărilor nu prea reușesc să adorm. Un fel de surescitare îmi face creierul să zbîrnîie și plec la drum cu ochii scoși de oboseală.

Ideea de hotel îmi place. Cîndva, începusem să arhivez orașele făcute din bucățile de imagini pe care mi le decupam de la geamurile hotelurilor în care eram cazată. Mi se păreau un fel de vederi personalizate. Genul de priveliște cu care, după cîteva zile, te obișnuiești și n-o mai bagi în seamă.

La Paris, o artistă poloneză fotografiase o cameră de hotel în diverse momente ale zilei și în diferitele etape ale luării ei în posesie. Expusese această serie la Pompidou. Ordinea impecabilă și impersonală era înlocuită, treptat, cu dezordinea spațiului care începea să poarte mărcile locatarului său temporar. Semnul clar că fiecare dintre noi vine cu o parte din viață în bagaje și o depozitează în aceste camere standard, atent numerotate. Obiecte de toaletă, nimicuri, hîrtii, cărți, haine, toate creează o lume în care avem nevoie să ne recunoaștem.

Cel mai futurist dintre hotelurile în care am stat vreodată a rămas cel din Mexico City. După 13 ore, cît a durat călătoria, am ajuns la etajul 22 al unei clădiri cu pereți de sticlă. În mijlocul încăperii trona o cadă roșie, cu marginile rotunjite. Aș fi dat orice pentru un duș. M-am chinuit îngrozitor să descopăr cum naiba funcționează. Parcă aș fi nimerit într-un decor de teatru: frumos de ți se rupea sufletul, dar copleșitor și nefuncțional pentru cineva cu bateriile descărcate. Pînă la urmă cumva, cumva, după ce am învîrtit toate robinetele posibile și am apăst pe toate butoanele, a început să curgă apa. Aburul a învăluit camera și cu ultimele puteri m-am întins în pat. Habar n-am ce puseseră în salteaua aia, dar pur și simplu am simțit că mă înghite cu totul. Mi-l amintesc ca pe cel mai nepămîntean dintre somnurile pe care le-am avut vreodată.

I-am scris cuiva, la un moment dat, că mi-aș dori să fiu cu el într-o cameră de hotel. Am făcut-o așa cum arunci un balon în aer. Știi că n-o să-și ia zborul, dar asta nu te împiedică să nu te bucuri că, cel puțin pentru un timp, el va reuși să plutească. Așa, complet suspendat și fără să-i pese de nimic.