Cam cît de mică e lumea?

Stăteam față în față la o masă mare. Veniserăm de la un spectacol-lectură al unui poem fluviu despre București (scris de 40 de autori), care avusese loc la Hanul Gabroveni. Era sîmbătă seara. În Centrul vechi n-aveai unde să arunci un ac și își dăduseră întîlnire toate miresele din oraș. Își fluturau rochiile lor lungi printre mașinile care se încăpățînau să înainteze printre scaune și petrecăreți. Pe Blănari, oglinzile retrovizoare îți treceau la cîțiva centimetri de urechi. Dar, cînd e voie bună, cine se mai împiedică în detalii?

S-au comandat băuturile. Singura față pe care nu știam de unde s-o iau era a ei. În rest, prieteni vechi. În cazul ăsta, părea clar: trebuia să fi fost amica cuiva de la masă. Facem cunoștință, doar ca să zicem că ne-am mai întîlnit, de fapt. Am evaluat situația: eram cam de aceeși vîrstă, dar senzanția că ne văzuserăm și în variante mai tinere nu-mi dădea pace. Altfel, de unde aș fi știut că n-a fost întotdeauna tunsă scurt și de unde ar fi venit  senzația de familiaritate?

Am luat-o ușor și am început să căutăm verigi:

- Facultate?, o întreb.

- Nu. Am făcut stomatologie.

- Cămin?, zic eu cuvîntul magic, care m-a scos de multe ori din ceață.

Nici asta nu s-a potrivit. Sătuse în Regie. Hîm, și totuși, de unde, de unde? Cînd, cum?

Își aduce ea aminte:

- Știu, e vorba de cineva din Tîrgu-Jiu. Florin, stomatolog și el, coleg cu mine.

- Ok, zic. Prieten din liceu de-al meu, cu care mergeam la munte.

Gata, răsuflu ușurată. Deci, eu îi vizitasem pe ei în Regie. Mă liniștisem. Am depănat niște amintiri destul de blurate, dar cu atît mai emoționante.

Dar și ea venise în Tranzit, unde locuisem eu cinci ani.

- Am fost la petrecerea cu cea mai bună pălincă din lume, îmi zice ea.

Ne-am încîlcit puțin, nu se legau niște fire. Dar am căzut de acord că totul se întîmpla prin anul II de facultate.

Au trecut aproape 20 de ani. Stăm față în față la o masă și sîntem amîndouă bucuroase că am reușit să refacem filmul pierdut al întîlnirii noastre. Le-am regăsit pe fetele de atunci și le-am readus la viață.

O prietenă se gîndește să plece a doua zi la mare.

- Vrea cineva să mai vină?, întreabă ea la masă.

- Unde?, se aud niște voci.

- În Vamă, că e sfîrșit de septembrie și acum chiar nu mai e nici dracu.

Fata din fața mea îmi spune că nu mai calcă de multă vreme pe acolo. Nici eu. Locul care mi-a fost cîndva foarte drag nu mai există. E o Atlantidă scufundată.

- Stai, îmi zice amica regăsită. Mi-am mai adus aminte încă ceva: cînd ne-am cunoscut erai îndrăgostită de un băiat mai mare decît tine. Și avea legătură cu 2 Mai-ul, cu Vama. E adevărat, nu?

În momentul ăla am izbucnit amîndouă în rîs, am chemat-o pe chelneriță și am mai comandat cîte o bere.

Foto: Alex Busu