Călătorie în vremea pandemiei

Nu știam pe nimeni care să se fi hotărît să plece cu avionul după perioada de izolare. Mi-am făcut tot felul de gînduri și mi-am adus aminte de primul meu zbor. Numărul meu despre memorie de la revistă era gata, așa că am luat Austerliz-ul lui Sebald cu mine și am plecat spre aeroport. Niște prieteni mi-au făcut rost și de două măști cu filtre de protecție, pe care le-am păstrat ca pe bunurile mele cele mai de preț. În Otopeni, atmosferă calmă, de oraș semipărăsit. Toată lumea aștepta afară, sub niște copertine, pînă se apropia ora de intrat înăuntru. Nebunia din verile trecute, în care mii de persoane se buluceau să plece în toate colțurile lumii, părea o amintire veche deja. Nici un fel de coadă, scaune goale și niște ochi care se ițeau de sub măști. Unii mai speriați, alții mai relaxați, ca peste tot. Regulile sună mereu bine în intenție, în realizare lucrurile se complică. Dacă zburați cu companiile low cost, să nu vă așteptați că nu veți avea pasageri în stînga sau în dreapta. E ca înainte, doar că există obligativitatea de a purta masca. Sigur, pînă începe service-ul cu mîncare și băutură la bord. Și dacă vecinul sau vecina de scaun catadicsesc să nu o țină pe bărbie, că e cald și respiră greu. Dacă li se va atrage atenția, veți auzi de la acești pasageri replicele clasice deja: „Lăsați-mă, domne, cu virul ăsta, că nu există”. Dar se întîmplă în orice situație la fel. Dacă însoțitoarea de zbor face anunțul: „Rămîneți pe scaune, vă rugăm”, vreo cîțiva curajoși vor face exact pe dos și se vor arunca pe bagaje în încercarea de a ieși primii din aeronavă. Deși ușile alea nu se pot deschide imediat, dar cui îi pasă, cineva știe întotdeauna mai bine și va încerca să o ia în fața celorlalți.

Dacă vă vine să spuneți că în România e relaxarea prea mare, să știți că în alte părți să vezi pe cineva cu mască într-un supermarket pare deja un semn de hipercorectitudine. În weekend  se iese la terase și se stă ciorchine, semn că natura umană va fi peste tot la fel și memoria de scurtă durată ne ajută să ne adaptăm la vremuri și la situații, indiferent de psihoză și de riscuri.

Sebald mi se pare un autor perfect de citit pe drum. Poți și să nu-ți pui semn de carte și să reiei și de două, trei ori, aceeași pagină. Am o relație ciudată cu textele lui. Le uit și mi le amintesc în egală măsură. Seamănă mai degrabă cu construcțiile vis, a căror logică pare de multe ori extraterestră.

Să citesc într-un aeroport care se trezește la viață despre ranița lui lui Wittgenstein, care seamănă cu  a acestui personaj Austerlitz, mi se pare un cadou neprețuit. Mă uit la bagajele oamenilor. Au toate culorile și mărimile. „Cred deci că această raniță mi-a inspirat ideea mai degrabă bizară a unei oarecare asemănări fizice între el, Austerlitz, și filozoful decedat în 1951 la Cambridge, de cancer. Nici Wittgenstein nu se despărțea sub nici o formă de ranița sa. (...) Această raniță, despre care Margarete îi scrisese o dată fratelui său că-i era aproape la fel de dragă ca el însuși, a călătorit cu el pretutindeni și totdeauna.” (Traducere de Irina Nisipeanu, Editura Curtea Veche, 2008)

Nu știu cum arată mai departe drumurile noastre, dar important e să avem ranițele pregătite.

Credit foto: Robert Petreanu