Călătoria șosetei galbene prin Cetate

Mai sînt cîteva zile și ne întoarcem la Alba-Iulia. Ocazie cu care m-a apucat o părerea de rău că n-am scris, așa cum am promis anul trecut, povestea șosetei galbene a lui Matei, un băiețel tare simpatic, pe care sper să-l revăd și anul ăsta. Pentru a restabili gradul de inefabil din Cetate, recuperez acum întîmplarea:

Penultima zi de festival. De toate sînt trei, dar par mai multe. Picioarele noastre știu fiecare piatră din Cetate, au urcat și au coborît pînă le-a venit rău. Ne tragem sufletul la un pahar de prosecco, alături de invitații noștri, într-o curte frumoasă, cu havuz. Vîntul umflă fețele roșii de masă. Și cuvintele se ridică în aer ca niște baloane cu aer cald. Matei e cel mai mic din grupul de copii care ne însoțește. Își găsește un loc numai bun de joacă pe marginea de piatră, joasă, a fîntînii. Mă mai uit din cînd în cînd la el și pare fascinat de felul în care pe apă plutesc niște frunze mici și uscate. El își vede de treabă, noi la fel. Începe să se însereze și am rămas ultimul grup. Ne mișcăm ca niște melci, dar tot trebuie să plecăm. Ciubi, tatăl lui Matei, se uită precipitat în stînga și-n dreapta.

- Stați, și-a pierdut copilul șoseta!, ne spune.

- Aoleu, și cum era?

- Galbenă. Și ținea la ea.
 

Un comando de oameni mari începe să facă cercetări. Degeaba. Șoseta dispărută a copilului a intrat în pămînt, nu alta. Nu ne dăm ușor bătuți, dar nu ne ajută la nimic. Nici pe noi, nici pe Matei. Îl consolăm pe copil că, poate, șoseta lui galbenă s-a plictisit și a plecat să se plimbe singură, că dă o tură prin Cetate și că se va întoarce a doua zi și îi va povesti extraordinarele ei aventuri. Habar n-am dacă el a crezut o iotă din ce i-am spus noi atunci sau știa mult mai bine decît oricine ce viață palpitantă au obiectele care, uneori, își iau zborul de lîngă noi.

A urmat o seară lungă. La micul dejun, la cafeaua dinaintea plecării, mai toți am fi dat toate regatele și cetățile din lume pentru niște ore de somn în plus.

Cum nu se putea, am băut în liniște lichidul fierbinte și am ciugulit te miri ce.

Aurel, personajul librar, și-a scos la un moment dat telefonul din buzunar să se uite la ceas. Am rămas cu gura căscată. Nu dormisem suficient nici unul dintre noi, dar faptul că șosetă galbenă a lui Matei, a apărut din senin pe masă, în fața noastră, nu era chiar ceva la care să mă fi așteptat. Băiatul o găsise, o luase și o transformase în husă pentru telefon.

Pe drumul de întoarcere, în autocar, Matei părea amuzat de toată tărășenia. Și de regăsirea aventuroasă. Noi la fel. Mai trăgeam din cînd în cînd cu ochiul la piciorul lui și la dunga galbenă care i se ițea de sub pantaloni. Poate că unele călătorii nu se termină niciodată.