„Bonjur, poporrr!”

După mai bine de o lună de stat în casă, mi-am dat seama că am nevoie de foarte puține lucruri ca să  mă simt bine. Asta e posibil să ne simplifice puțin viețile cînd ne vom întoarce la o altă rutină. Așa cum copiii își fac jucării, eu mi-am inventat un „repertoar” literar pe contul de instagram (ana_din_lahovari) în care rebrand-uiesc realitatea/intimitatea mea cu tot felul de titluri de cărți. S-au strîns pînă acum 31 de filmulețe și fotografii, care vorbesc despre literatură și statul acasă. Călătorim în atît de multe feluri în viața asta, încît răsfoirea unor cărți (unele citite cu multă vreme în urmă) îmi face mare plăcere. Sînt mici cadouri pe care mi le fac zilnic.

Am plantat flori în ghivecele de pe acoperiș și m-am gîndit, ca de atîtea ori în viață, la cauzalitatea de care vorbește Voltaire, prin Candid-ul său, pe care îl ador. Poate toate cele prin care trecem nu fac decît să ne ducă în acel moment cît o boabă de piper, care înseamnă să ne cultivăm propria grădină.

În ultimii ani devenisem neatentă cu pusul mesei, de exemplu. Mi se părea prea mare bătaia de cap să gătesc doar pentru mine. Așa că mîncam pe fugă sau în oraș. De vreo săptămînă, s-a schimbat ceva. Mă port cu mine frumos, parcă aș fi devenit propriul meu musafir și aș veni în vizită.

Mi-am propus să alerg mai des. Nu mai amețesc cînd îmi pun masca. Pregătesc un dosar despre așteptare și îmi dau seama că cea de acum nu seamănă cu nici o alta pe care am trăit-o pînă acum. Aseară am adormit cu întrebarea asta în cap: „Cînd ne vom putea îmbrățișa de-adevăratelea?”

Am aflat dintr-un articol că poeta Emily Dickinson s-a autoexilat în propria casă timp de 15 ani, de la vîrsta de 30 de ani.

Încep să înțeleg și mai bine puterea corespondenței. Felul în care te poți apropia de cineva pe care nu-l cunoști. Cum ne construim o familiaritate din cuvinte și începem să semănăm cu Vulpea din Micul Prinț, care are nevoie de încredere și de privirea celuilalt ca totul să devină special.

Am descoperit un autor francez, popular, Marcel Pagnol, pe care nu-l știam, pentru că unui prieten îi place. M-am visat apoi, în locurile de lîngă Marsilia, pe care le evocă în romanele sale.

Am deschis recent apăruta ediție nouă a volumului lui F. Brunea-Fox, Reportajele mele. 1927-1938 (Editura Polirom), și am dat peste o relatare savuroasă a unui moment de la alegerile din 1926, dar, cum spune autorul, „pot fi şi cele din 1922 sau 1938 – tot un drac”, al cărui protagonist e Jean Lahovary. Fratele lui Alexandru, care a dat numele pieței locului lîngă care stau. Așa că, la următoarea vizită la supermarket, cînd voi vedea locul gol, o să-mi răsune în urechi această replică, de un caraghioslîc fără margini: „Bonjur, poporrr!”, rostită de Jean în fața alegătorilor, îmbrăcat în haine tradiționale și cu joben. 

Deocamdată nu vreau să mă gîndesc cum va fi lumea, cînd spaimele se vor mai potoli, ordonanțele astea militare se vor opri și vom începe, ușor, ușor, să ieșim.

Credit foto: Robert Petreanu