Bărbatul care mînca guguștiuci

Pe nea Vasilache l-am știut dintotdeauna. Era un bărbat înalt și uscat, cu niște ochi albaștri care, la o adică, te-ar fi putut decapita. Aspru, ăsta e cuvîntul care îmi vine în minte cînd mă gîndesc la el. Aveam casele lipite și toată copilăria mi-a fost frică de el și de cîinele Ursu, care putea să muște și după ce îi mai rămăseseră doi dinți. Cînd își rînjea gingiile știrbe făceam pe mine de frică.

Mama îi spunea Nașu’. O botezase. Fusese căsătorit, în orașul din Oltenia, cu o femeie mult mai tînără decît el, care se prăpădise la 37 de ani, după ce suferise cîțiva ani de o boală incurabilă. Avuseseră împreună un băiat.

Cînd l-am cunoscut pe nea Vasilache, trăia de cîteva decenii într-o singurătate absolută. Nu-i plăceau oamenii. Se certa cu vecinii. Avea de toate și o grădină frumoasă și nu ar fi împrumutat nimănui nici măcar un capăt de ață. Cu animalele necredincioase se dovedea de-o cruzime atroce. Dacă un cîine sau o pisică se înfrupta cu puii lui de găină, sfîrșea tragic. Cînd motanul Matei l-a trădat, l-a băgat într-un sac și l-a izbit de un stîlp pînă l-a făcut terci.

Pe mine și pe mama ne chema uneori, seara, pe la el, să mîncăm împreună. Făcea o mămăligă pe care o tăia cu sfoara și o friptură divină. Punea masa în bucătărie. Aprindea lampa albă cu gaz, deși avea lumină electrică, ca să facă economie.

Mă uitam cu gura căscată la el. În serile alea ne povestea, uneori, cu o voce joasă prin ce trecuse. Habar n-aveam de dramele istorice, de pacturi, de granițe, geografie sau politică. Dar plecarea lui din Basarabia mi se părea de-o tristețe infinită. Înghițeam cu noduri. Și, dacă nu mi-ar fi fost groază că nea Vasilache ar fi putut să rîdă de mine, aș fi plîns în hohote.

Bărbatul din fața mea, care nu zîmbea niciodată, îmbrăcat și iarna și vara cu niște cămăși decolorate și cu o vestă de lînă pe deasupra, fusese cîndva tînăr. Vînjos, surîzător și îndrăgostit. Se căsătorise cu cea mai frumoasă fată din sat și făcuseră o fetiță. “Aveam o micuță blondă, toată numai bucle”, ne zicea. Mai aducea niște cîrnați din cămară și cînd se întorcea vocea i se ascuțea din nou. Umplea paharele cu țuică. De abia după al doilea își dezlega limba. Niciodată nu ne-a zis povestea întreagă a primei lui vieți. Am pus-o cap la cap din bucăți mici.

Nea Vasilache condusese camioane toată viața. Vara lui 1940 l-a prins în cursă. Cînd s-a întors, a găsit două țări în loc de una. Familia i-a rămas de cealaltă parte a Prutului. Nu i-a mai văzut niciodată și nici n-a aflat ce s-a ales de ei. I-a îngropat de vii în cap și a plecat în lume. Cred că se simțea vinovat că nu rămăsese acolo, cu ei. Cînd a pomenit prima dată de Siberia și l-am întrebat ce e acolo, mi-a răspuns fără să stea pe gînduri: “Iadul, copilă!”

Nu-mi mai aduc aminte despre ce sat vorbea, dar imaginea lui, cățărat într-un pom și încercînd disperat să-și vadă casa și să-i zărească pe cei dragi mi-a rămas în minte.

Nea Vasilache, în cea de-a doua lui viață, nu și-a mai arătat nici o slăbiciune. Cu băiatul și cu Mărioara s-a purtat dur. Ei erau prețul neputinței. N-aveau nici o vină, dar ca și el în urmă cu 20 de ani, au plătit scump.

Tîrziu am făcut legătura și între invitațiile lui la cină și capcanele pentru guguștiuci. Bucățile de carne moale, care ni se topeau în gură, nu erau nicidecum de găină, așa cum credeam atunci. 

PS. Ca un făcut, n-am ajuns pînă acum la Chișinău. Dar, în toamnă, cînd o să mă duc, știu sigur că la nea Vasilache o să mă gîndesc. Așa cum fac și cînd mă uit la lampa albă care, printr-o minune, nu s-a pierdut și a ajuns să stea pe comoda mea din dormitor.