Bani, scris și realitate

Cu puțină vreme în urmă, eram la o petrecere și m-am întîlnit și cu un amic scriitor. Nu știu cum, dar conversația noastră a ajuns repede la bani. Mă simțeam ca într-un episod din desenele animate cu Tom și Jerry, cînd motanului îi e foame și începe să viseze pui fripți și apetisanți. Cam așa îmi vorbea și el despre sumele fabuloase pe care le-ar cîștiga unul și altul. Am încercat să-i mai temperez fantezia, dar nu cred că am reușit. Mă rog, el s-a reorientat spre film, unde și-a dat seama că nu muncești/scrii pe nasturi.

Apoi a venit vestea absurdă cu depunerea declarației 600, care înseamnă altă grilă de impozitare pentru cei care fac venituri, printre altele, din drepturi de autor. Pe scurt, ai scris o carte într-un an, ai avut mai multe proiecte, foarte bine, statul e sigur că poți să fii cel puțin la fel de deștept și în anul următor și să cîștigi măcar aceeași sumă. Deci, s-a gîndit că cel mai bine ar fi să-ți ia banii înainte.

Între timp, a apărut volumul Elenei Vlădăreanu, Bani, muncă, timp liber (2017, în colecția „Vorpal”, de la Editura Nemira, coordonată de Svetlana Cârstean). N-am scris atunci despre el, dar o fac acum, cînd momentul e și mai bun. În primul rînd, o să zic că le-aș trimite-o celor cărora le-a venit această idee, minților luminate ale fiscului român. Sigur, nu le pasă, dar în caz că ar citi-o ar cădea și ei puțin pe gînduri și s-ar gîndi că oamenii ăștia, care n-au găsit altceva mai bun de făcut în viață, n-au chiar cea mai ușoară existență.

Bani, muncă, timp liber e despre ce ne doare pe toți. E manifest, poezie și un bun început pentru o discuție serioasă despre scrisul ca meserie. Despre ce e plătit și cum, despre plăcere și muncă, despre cîtă valoare au lucrurile pe care le faci și cine le cîntărește/convertește în bani.

În anii ’80, în nomenclatorul de meserii, exista „scriitorul de vagoane”. Azi nu mai știu, dar cea de scriitor pur și simplu nu cred că apare. De fapt, nici nu contează, important e că, pe piața muncii libere, e dreptul tău să scrii ce și cum te taie capul, în schimbul unei așa-zise glorii. Nu? Cam asta e percepția celor mai mulți dintre oameni. Ai mei cred, de exemplu, în continuare, că povestea cu scrisul de cărți e un fel de hobby, dar că trebuie să ai o meserie ca lumea pe lumea asta. Și le înțeleg frica. Ba, mai mult, o simt uneori pe șira spinării.

Cartea Elenei Vlădăreanu spune, astfel, povestea fiecăruia dintre noi. Cartea ei are forță și luciditate. Cît costă, de fapt, munca noastră? Mai apucăm să ne gîndim la asta, prinși în nebunia de a face cît mai multe job-uri?

Am spus și o mai spun, scrisul rămîne o nebunie și un lux, pentru care trebuie să aduci bani din altă parte. Și, dacă încă aveți idei romantice despre cum stă el, scriitorul, ca-n filmele americane, se uită pe geam și așteaptă să-l lovească inspirația, e vremea să vă lecuiți. Bani, muncă, timp liber s-ar putea să fie cea mai bună lectură: „Dar scrii./ Pentru că scrisul./ Pentru că nu e frumos să scrii pentru bani./ Pentru că e rușine să refuzi./ Poate nu meriți./ Poate ar trebui să mai ai răbdare niște ani./ Și să treci odată de treișcinci./ Na c-ai trecut!/ Mare ispravă ai făcut!/ Poate ei au dreptate și scrii prost cînd tu crezi că scrii bine./ Poate ar trebui să te angajezi la Auchan./ Poate ar trebui să dai reject cînd an de an./ Maică-ta te-ntreabă: iese ceva la afacerea asta?/ Poate ar trebui să nu mai aștepți lista./ Lista cu cei grozavi, cu cei care merită./ Cu cei frumoși, cei populari, cei talentați./ Și dotați/ Lista cu premianți./ N-o mai aștepta. / Fuck it. Eat pizza.”