Aveţi carnet de conducere?

În redacție, proporția e așa: cei care nu avem carnet de conducere sîntem mai mulți decît cei care au. Unora dintre noi ne-a trecut prin cap să facem școala. În situația asta sînt eu (care am terminat-o) și încă un coleg care a început-o de curînd.

Știu foarte bine de ce mi-am luat inima în dinți și m-am înscris la sfîrșitul verii. Aveam proaspete în memorie niște călătorii prin țară cu autobuze sau microbuze mirositoare. Am început orele de șofat prin octombrie.

Cu instructorul meu, un băiat descurcăreț din Brăila, de 25 de ani, relaxat și absolvent de drept la o particulară, am vorbit vrute și nevrute. A claxonat după fete prin oraș, am discutat despre filme, i-am povestit cîteva cărți, a fost bine. Văzuse mai multe filme românești, printre care Marfa și banii și Moartea domnului Lăzărescu. Nu le știa titlurile și nici numele lui Cristi Puiu nu-l ținuse minte, dar mi-am dat seama din rezumatele expresive pe care le făcea că despre ele era vorba. Trebuie să recunosc că nu m-am plictisit deloc în cele aproape două luni cît au durat orele de șofat. Am bătut 30 de ore traseul Iancu de Hunedoara – Bucureștii Noi pînă îl învățasem pe de rost. Și mi-a plăcut. De la volan, orașul se vede altfel. Am uitat să spun că instructorul meu a avut și cîteva replici memorabile, pe care le-am mai citat de atunci. Preferata mea e asta: „Iartă-mă că-ți pun mîna pe picior, dar uneori trebuie.”

După ce am terminat școala, cu examenul m-am mobilizat mai greu. Mă tot uit pe calendar și-mi dau seama că mai sînt două luni și o să-mi expire cursurile.

În ianuarie am luat sala și m-au programat la traseu în cea mai geroasă și înzăpezită zi din anul ăsta. Conștiincioasă și inconștientă în egală măsură, m-am trezit la 5 jumătate dimineața. Am înotat prin troiene și, la 7 dimineața, alături de alți vreo sută de aspiranți la statutul de conducători auto, ne-am auzit strigate numele de pe niște tabele în fața Teatrului Masca. Pînă ne-a venit rîndul să ne urcăm într-o mașină de examen au mai trecut vreo două ore de așteptare într-o benzinărie. Eram un grup format din instructor și trei candidați morți de frig și de emoții. Colegii mei de suferință, doi băieți de 18-19 ani, nu erau la prima încercare.

Cînd m-am urcat la volan, domnul polițist mi-a zis că nu sînt prea sigură pe mine. Șofam prin nămeți. Într-un bob cred că m-aș fi simțit mai bine. I-am zis că nici dacă aș merge pe jos n-aș fi, date fiind condițiile meteo vitrege. Și ninsoarea prin care doar ghiceam drumul. Îmi tremura piciorul pe ambreiaj de parcă aș fi avut Parkinson, am reușit să opresc și motorul, ceea ce nu se întîmplase la orele de școală obișnuite. Pe scurt, am picat. Imediat după – băiatul care mergea ca un profesionist adevărat. Ghinionul lui fusese și de data asta o intersecție întortocheată.

Acum am două variante. Fie abandonez pentru eternitate gîndul de a șofa și pun la păstrare dosarul de care am fost foarte mîndră după ce am colecționat toate chitanțele posibile, fie o iau de la capăt și mă întorc la cele cîteva sute de teste (pe care le învățasem deja pe dinafară), mă prezint cît mai repede în Pipera pentru exemenul teoretic, îl iau, iar apoi mă programaez din nou la traseu. Nu înainte, însă, de a trece să plătesc o taxă la Direcția generală de taxe și impozite.