Arta de a nu asculta
Observ, din ce în ce mai mult, în jurul meu, că, în ciuda boom-ului informațional la care sîntem expuși, ia nașterea o nouă formă de creativitate umană: arta de a nu asculta.
Cînd îți formezi – sau îți este formată – o opinie, mergi cu ea pînă în pînzele albe. Nu te împrietenești decît cu cei care îți confirmă crezul, dezlegi prietenii cu ceilalți și, astupîndu-ți urechile precum marinarii lui Ulise, mergi orbește, zburînd doar pe aripile propriilor convingeri.
Bunăoară, acum cîteva săptămîni am avut, din nou, o mostră a ceea ce înseamnă dezbaterile publice în România. Într-una dintre ele, la masă se aflau două tabere, un moderator și o idee. O tabără emotivă, cealaltă rațională. Emotivii și-au demonstrat din plin arta de a nu asculta. S-au năpustit de la bun început cu un potop de clișee și fake-news-uri dominînd discuția, raționalii încercînd din răsputeri să-și păstreze calmul și să strecoare, cînd și cînd, cîte un contraargument. Pe lîngă urechile entuziaștilor argumentul însă nici nu trecea, atît de tare era țignalul propriilor voci.
Moderatorul părea depășit de situație, iar ideea fugise de mult și îngrozită din platou, lăsînd ringul la dispoziția taberelor.
Majoritatea dezbaterilor publice din România pare că și-au pierdut de mult miza autentică: aceea de a discuta, pro și contra, calm și rațional, o idee. Nu se mai dezbate, ci se impun puncte de vedere. Discuțiile devin aproape personale, un meci al nervilor, din care spectatorii nu au, de fapt, nimic de cîștigat. Vor rămîne de partea taberei în care erau deja ancorați. Cei care sînt de partea înflăcăraților vor izbucni într-un „bravo, le-a zis-o!”, adepții calmilor și rezonabililor vor ofta, dînd ochii peste cap într-un „n-ai cu cine să vorbești” iar indecișii vor schimba canalul, preferînd mai degrabă „ceva liniștit”.
Arta de a nu-l asculta pe celălalt este, pînă la urmă, o cărămidă pusă la baza învrăjbirii noastre, iar dezbaterile publice eșuează din cauză că adevărul obiectiv, cel susținut de fapte, statistici, explicații verificate și verificabile, nu este dorit. Din contră, pentru a susține o idee, mizezi pe atac, pe toate fronturile. Dacă oponentul pune punctul pe i, o întorci ca la Ploiești și dai un citat. Dacă oponentul pune o întrebare directă, răspunzi, șmecherește, cu altă întrebare, preferînd dezbaterii un rol de scandalagiu.
E de preferat înflăcărarea și atitudinea zvăpăiată. Cu cît ești mai sprințar și mai afurisit de gură pare că ai cîștig de cauză. Însă doar „pare” pentru că, de fapt, nu cîștigi nici adepți, pentru că rămîi cu cei pe care bula ta a i-a stabilit de la bun început, nici notorietate – te vor aprecia doar „ai tăi”.
A rămîne însă mereu în bula ta nu înseamnă că evoluezi. Din contră. Cînd vorbești doar cu cei care îți confirmă ideile, cînd asculți orbește doar de un lider, fără să ai cea mai mică urmă de îndoială că acel lider poate fi Vițelul de aur, nu faci nimic altceva decît construiești altare. Și să stagnezi în contemplarea lor.