Aproape totul despre Tori

Am fost şi la primul concert al lui Tori Amos‚ cel ţinut la Sala Polivalentă în 2007, şi voi merge şi acum, pe 19 iunie la Arenele Romane.

Cum ştiu cîte ceva despre roşcata cu voce abisală delicat-isterică, am să le scriu aici.

Biograficale. La cinci ani, micuţa Mary Ellen intra la Conservatorul Peabody de unde era dată afară cîţiva ani mai tîrziu din cauză că nu era în stare să cînte după partitură şi pentru că făcuse o pasiune pentru Led Zeppelin. În timp ce cîştiga toate concursurile muzicale la care participa, tatăl ei, predicator metodist, trimitea demo-uri caselor de discuri. La 21 de ani, un client al barului californian unde cînta, a agresat-o sexual în drum spre casă. Aşa a scris „Me and a Gun”, primul ei single, apoi, cînd a ajuns celebră, a cofondat Rape Abuse and Incest National Network. Îşi bate bărbaţii şi a pierdut trei sarcini.
 
Muzicale. A debutat în 1988 într-o tupă numită Y Kant Tori Read. Eşec total, de neascultat nici astăzi. O vreme a făcut backing-vocals, iar albumul de debut, Little Earthquakes (1992), a fost lansat mai întîi în Marea Britanie. Simplitatea şi eleganţa inciziei acustice a pianului, secondat discret de chitară pe teme dintre cele mai dificile (sexualitate, religie, identitatea şi fragilitatea femeii), frazarea imprevizibilă à la Kate Bush şi vertijurile vocale (în special pe „Crucify” şi „Little Earthquakes” – despre care cineva a zis că ar fi vorba despre orgasme), delicateţea angoasantă a versurilor, toate acestea au îmbogăţit peste noapte panteonul pop-rock cu imaginea unei sirene în jeanşi cîntîndu-şi confesiunile la pian.

Under The Pink (1994) miza tot pe simplitate, deşi avea aranjamente mai sofisticate, tema religioasă era şi ea mai pregnantă („Bells for Her” este hieratism la pian), iar chitara căpăta şi un nume: Steve Caton, trăgînd albumul înspre alternativ (PJ Harvey ar putea cînta oricînd „God” sau „Waitress”). Urmarea: „Cornflake girl” devenea primul ei mare hit. Pe Boys For Pele (1996) Tori dă deja semne că e preocupată nu doar de compoziţie, dar şi de concept. Este cel mai dark şi mai mixat album al ei, apar instrumente noi (clavecin, cimpoi) şi personaje bizare (Red Baron, Mr. Zebra, Agent Orange) în versuri abscons-mistice: „Muhammad My Friend” este un soi de ecumenism kitsch, iar despre „Father Lucifer” s-a spus că ar fi despre o experienţă cu droguri... Înregistrat într-o biserică irlandeză cu influenţe gospel şi purtînd în titlu numele unei zeităţi hawaiiene, BFP e primul ei album lung, cu voce reţinută, din care a rămas mai degrabă remixul lui Arman Van Helden la „Professional Widow”. Critica însă l-a apreciat.

Au urmat două albume splendide: From The Choirgirl Hotel (1998) şi To Venus and Back (1999), ambele foarte bine produse, cu aranjamente electro, fără pretenţii conceptuale deşi uşor inaccesibile, mai puţin personale şi omogene dar cu structuri melodice elastice şi imprevizibile alternînd energiile cu elegiile. „Datura” este o piesă pe care Björk ar fi dat orice s-o fi compus-o ea: inspirată de tablourile Georgiei O`Keeffe, versurile sînt o lungă enumerare a florilor din grădină (ce flori or fi awabuki viburnum sau clitoria blue pea?). Scos (şi) din motive contractuale, Strange Little Girls (2001) este un album alcătuit numai din cover-uri ale unor piese scrise de bărbaţi despre femei, de la Lou Reed la Slayer. În general, bărbaţii n-au ieşit bine din nici o piesă de-a ei: egoişti, misogini, homofobi, obsedaţi sexual, nişte motive constante de dezamăgire care mai poartă şi penis; dar cele mai bune colaborări cu bărbaţii le-a avut: Robert Plant, Trent Reznor, Michael Stipe sau Maynard James Keenan de la Tool. În plin avînt feminist, la numai o săptămînă după 9/11, a mers la New York unde a cîntat „Time” a lui Tom Waits şi a dat autografe în Union Square. Cel mai plicticos album (personalitatea ei n-a transfigurat compoziţiile străine); „Enjoy the Silence” este aproape subversiv.

Scris în urma unei lungi călătorii americane Scarlet's Walk (2002) este cel mai american, cel mai ambiţios dar şi cel mai supraevaluat album al ei. Are de toate: cîntece despre istoria nativilor americani, influenţe country, versuri criptice, o voce modestă şi un pian rutinat în jumătate din cele 18 melodii. „Your Cloud” şi „A Sorta Fairytale” (melodia şi clipul regizat de Sanji) strălucesc disproporţionant pe un album pe care muzica este sub conceptul narativ. Însă de preferat oricînd următorului, cel mai slab al ei, The Beekeeper (2005), redundant deşi tematic, fără strălucire (cu tot cu colaborarea cu Damien Rice), din nou cu un pian şi o voce nedreptăţite pentru că orchestrate şi înlocuite cu diverse instrumente inutile, un album confuz, amestecînd religia (un gnosticism de doi cenţi) cu politica.

Din fericire, a urmat American Doll Pose (2007) album conceptual similifeminist, de departe cel mai îndrăzneţ şi mai alternativ album al divinei roşcate: cinci arhetipuri feminine îşi cîntă sensibilităţile de-a lungul a numai puţin de 23 de cîntece ce însumează aproape 80 de minute de înregistrare. O culme a „frăţiei fetelor”, un guitar-piano power cu o voce care n-a mai sunat atît de bine cam de la Little Earthquakes încoace. Melodiile alternează pe gama sensibilităţilor semnificate de aceste ipostaze ale feminităţii, de la răsfăţ, inocenţa jucată şi senzualitatea intimităţii, prin fragilitatea emoţională şi confesiunea vulnerabilităţii, pînă la reflecţia existenţială, furia interioară şi protestul politic anti-Bush. Provocată de jocul acestor dedublări, rareori vocea lui Tori Amos a fost atît de nuanţată şi într-un acord la fel de angajant cu propriul pian şi cu chitara lui Mac Aladdin. Pînă la acest Unrepentant Geraldines (2014), care e Tori aşa cum o ştim, nu mi-a mai atras atenţia nimic în mod deosebit. Dar acum am făcut din nou pasiune pentru cîteva piese: „Trouble's Lament”, „Weatherman” sau „Unrepentant Geraldines” sînt în playlistul meu.

Liricale. Nu cred să fi cîntat cineva cu mai multă lehamite cuvîntul „sex” aşa cum o face ea în prima strofă de pe „Leather...” Cel mai teribil vers religios: către Dumnezeu: „Do you need a woman to look after you?”; cel mai funny: „gracious turtles/ grapefruit is winning”. Are versuri cu cai aproape pe fiecare album („all the white horses are still in bed...”, „I got me some horses...”, „the night horses and the black mares...”, „wanna be mustang”, „ride a pink mustang”...).  Poate cel mai adevărat vers al ei: „I wear my naughties like a jewel.”

Foto: Ioana Bîrdu