Aproape european
Cred că senzația aia că ai fost „aproape” este una dintre cele mai frustrante senzații pe care le poți simțit vreodată. Să fii aproape de un țel, pe care, totuși nu l-ai atins. Pe care îl ratezi la mustață. Cînd ți se spune că „aproape ai reușit” ceva este, de fapt, o ancorare în eșec, o confirmare a faptului că, deși promiteai, nu ți-a ieșit. Bineînțeles, cînd rezultatele încă n-au fost date, acel „aproape” poate fi un combustibil suplimentar, care să te ambiționeze să apeși accelerația. Însă, după ce zarurile au fost aruncate și îți dai seama că ai trecut razant de împlinire, „aproape ai reușit” nu mai este nici măcar o consolare. Dimpotrivă.
Bunăoară, gîndul că sîntem aproape europeni mi-a încolțit într-o seară, cînd treceam pe Calea Victoriei. Avea loc acolo evenimentul Primăriei, „La pas pe Calea Victoriei”, un eveniment de care auzi la răstimpuri și care se dorește a fi un soi de sărbătoare a Bucureștiului. De-a lungul bulevardului erau înșirate niște tarabe jalnice, de la care puteai să cumperi burgeri, tacos, gentuțe, levățică și, ah!, nelipsitele ii. Din cînd în cînd dădeai și peste niște personaje care, chipurile, erau acolo să înveselească atmosfera, îmbrăcate toate în costume de epocă – care se potriveau cu tarabele de tacos întocmai ca musca cu laptele.
Bineînțeles, pe stradă erau oameni. Foarte mulți bucureșteni ieșiți la promenadă, pe bulevardul închis, două zile, pentru mașini. Ceea ce, în mod ciudat, mi-a strîns inima. Pentru că, deși iubesc imaginea străzilor pline de oameni ieșiți la plimbare, îmi dau seama că bucureștenii noștri n-au alte ocazii s-o facă, decît aceste festivisme unde li se dă pe la nas, cînd și cînd, pastișa jalnică a imaginii unei capitale europene. Pe care, de fapt, nu o avem. Însetați de o viață de noapte frumoasă, care să depășească perimetrul haotic al Centrului Vechi, bucureștenii profită, cum pot, de cîteva zile de pseudo-sărbătoare.
Spre deosebire de alte capitale, Bucureștiul nu are zone pietonale extinse, dar i se aruncă pe umerii scrijeliți, la răstimpuri, aceste făcături de evenimente, ca niște haine cîrpite cu zorzoane. Cînd, acum cîteva zile am asistat la sărbătoarea unui orășel din sudul Italiei, mi-am dat seama cum arată, de fapt, o fiesta autentică a urbei. Nimic fals, nimic forțat. Nimic care să nu continue firescul traiului de zi cu zi. La noi, totul este o varză scoasă din context. Ce aveau de-a face, de exemplu, tarabele de pe Calea Victoriei cu atmosfera pe care organizatorii o promiteau în descrierea evenimentului? Ce avea de-a face taco-ul cu Micul Paris?
Am putea spune: decît nimic, e bine și atît. Dar atunci revenim la acel frustrant „aproape ai reușit”. Căci pentru București zarurile au fost deja aruncate, iar Capitala se preface în zadar, în ciuda festivismelor, că este un oraș „aproape” european. În fapt, nu este decît un oraș care devine din ce în ce mai neprietenos, mai murdar, mai ponosit.