Anomalia unui zîmbet stradal
Prima mea ieșire din România a adus cu sine și o tristețe majoră. Cînd m-am întors în țară nu tînjeam neapărat după strălucirea și opulența lumii „civilizate”, ci mai ales după relaxarea pe care o simțisem pe stradă. Acolo, în acea „lume”, oamenii îmi păreau cu toții senini. Nu se întîmplase să opresc pe cineva pe stradă ca să întreb de o adresă și să fiu privită cu încruntare, și cu o oarecare defensivă, cum mi se întîmpla, pe atunci, în România.
Țin minte că, la revenire, îmi rămăsese ticul dobîndit în doar cîteva săptămîni: acela de a zîmbi pe stradă. M-am lecuit rapid, pentru că zîmbetul era perceput ca o anomalie. Dacă mimam seninătatea din „afară”, așa cum o percepusem, tipii credeau că mă dau la ei, iar tipele mă priveau ca pe o nebună. Bineînțeles că nu m-a ținut mult, și m-am (re)conformat rapid străzii bucureștene a anilor ’90 – o stradă cenușie, în care orice detaliu neadecvat încă uniformei era taxat, de la priviri urîte la admonestări verbale.
Cu timpul, însă, încet, lucrurile s-au schimbat. De la haine la atitudine. Azi, mergînd cu mama prin oraș, îi spun cît de mult mi se pare că a început să semene strada bucureșteană, în materie de modă, cu o stradă din Berlin sau Viena. Personal, mi se umple sufletul de o bucurie tîmpă, cînd văd tinere cu părul verde sau chiar purtînd acei hidoși papuci cu blăniță, tineri cu creste și cioc, cînd văd acele celule de culoare care animează din ce în ce mai mult strada bucureșteană. Și ce mă încîntă cel mai mult este că ei sînt acceptați și nu mai par niște ciudați – cum eram noi, în vremea liceului, depeşarii și metaliștii. Atunci, dacă aveai blugi rupți sau bandane pe cap, erai etichetat din start ca „șmecher” – adică mai cu moț decît restul, ceea ce era considerat un afront.
Azi însă observ din ce în ce mai multe episoade de relaxare în spațiul social. Timide, dar existente.
Zilele trecute am asistat la una dintre cele mai frumoase scene urbane: un trubadur, într-un metrou, cînta la chitară cîntecului lui Sinatra, „My way”. Deși stăpînea strașnic chitara, versurile îi erau total necunoscute. Un călător s-a ridicat atunci, a căutat versurile pe smartphone și a început să cînte alături de trubadur. Călătorii din jur s-au prins imediat,și ei în joc, și, timp de cîteva secunde, între Gara de Nord și Victoriei, au cîntat cu toții: „I did it my way”.
N-a durat mult: cînd și-a dat seama de „amploarea” gestului său absolut spontan, călătorul care inițiase acel inimaginabil (pentru România) flash mob s-a rușinat, a închis telefonul și, cred, cu inima bubuindu-i de emoții, s-a depărtat de trubadur. Cei care se lăsaseră antrenați au revenit și ei, brusc, la bula lor ermetică, fără să se mai privească în ochi. Ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Dar clipa aceea de căldură și spontaneitate a existat. Probabil că, în Berlin, sau la Viena, momentul ar fi fost salutat cu aplauze și bună dispoziție.
Nouă ne este, încă, puțină jenă să fim senini. Să fim dezinvolți. Cu toate astea, am început să îndrăznim să zîmbim pe stradă, iar acel zîmbet să nu mai pară o anomalie.